suspendare între lumi paralele

ai de dat şi nimeni nu se-ncumetă să ia.
 ai de iubit şi nimănui nu-i trebuie.

pierdute dimineţi
alunecă firave  pe lângă tine
neştiind cum să le aprinzi soarele.

inima fiicei rătăcitoare
nu arde cu flacără mare,
iar licărirea slabă
nu mai atrage pe nimeni. 

într-o zi, n-ai să-ţi mai dai seama
dacă eşti pe cale să te naşti,
ori ai murit fără să prinzi de ştire.

spre niciunde vor luneca grăbiţi
oamenii în care aveai încredere,
uitând că te-au cunoscut vreodată.

simţi doar o mare de durere
și mângâiere de niciunde.

toate drumurile
spre înapoi îţi sunt refuzate
spre înainte ...
spre înainte...

o trompetă spartă nu mai convinge pe nimeni de delicateţe

o trompetă spartă 
nu mai convinge pe nimeni de delicateţe
o buturugă nu a legat niciodată vreun rod
zilele care au apucat să treacă ştii că-s pierdute
dar nu simţi nici o tulburare lăsându-le să plece
atât de alene, atât de îndărătnice
încât  ele nu se pot hotărî să se afunde
în noaptea sorbindu-le fără întoarcere
nici nostalgia nu se lasă trecută puntea viselor
precum grădinile minţii  în alte primăveri devreme
în care nimeni nu mai plantează nimic

la început de anotimp ca la sfârşitul lui
nu te-ai mai simţit niciodată.

viitor

acceptăm greu că trecutul nu e recuperabil
cel mai greu ne vine seara când se mai duce o zi
în numele lucrurilor nefăcute
pentru nimeni nu există bagaj suficient de mare
să-i transporte ezitările, bâlbâielile, nespusele
îndrăznelile mereu cu aripile ciuntite
teama de ridicol cărată-n poșete
veșnicia lui ”de mâine-n colo”
predestinarea lui ”de ce mie”
credința că nu putem trece mai departe de cuvinte
exagerarea lui ”nu e cazul”, a lui ”nu se cade” 
de parcă am avea nenumărate vieți
și ne putem lipsi bucuros de câteva dintre ele.
ne-mpiedicăm în iubire și-o dăm la o parte
n-are cum să fie a mea, zicem, nu asta
nici următoarea, e insignifiantă, 
eu visez la una  neasemuită, poate mâine
sigur anul ce vine mă găsește
serile, oglinda ne arată un străin
călător paralel vieții noastre
respirând în locul nostru de când se știe
trăind în locul nostru și, dacă va putea
murind, într-o zi, în locul nostru
fiindcă noi sperăm, nu-i așa, la viitor.

ajun de sărbători

și toamnă nu mai e, iarna n-a venit încă
în curând, harnice femei
vor porni cruciada împotriva geamurilor
ștergându-le cum și-ar face curățenie prin viață
ele nu știu că fericirea nu privește prin ferestre
neavând ce să vadă
doar stă pitită în inimi așteptând să fie găsită
dar toate ezită, ezită
deh, oamenii nu pot trece mai departe
împiedicându-se în propriile lor gânduri .

așteptare

Am să uit că te-am așteptat azi, și-am să te-aștept și mâine,
doar și primăvara așteaptă iarna să se treacă,

iar toamna-i fură verii poamele  să le coacă.

De când mă știu, istoria mea e doar o lungă așteptare a ta
strecurându-mă pe furiș în visele pe care nu le vei visa.

Voi fi în stâlpii porților pe care nu le vei deschide niciodată,
și pe toate cărările pe care în veci nu vei trece.

Voi fi acolo, așteptând, suspinând, sperând, așteptând,
consumându-mă într-o neprielnică mie așteptare,
cu răbdarea statuilor din parc de care îndrăgostiții se reazemă,
trecându-le mereu cu vederea...

variațiuni

mai frumos decât frumusețea însăși
foarte tăcut îmi țineai mâna în mâna-ți
iar eu, în loc să mă bucur de apropiere,
gândeam recurent la obsesii târzii
că nu-i toamnă să nu mai adaug un an
șirului de mărgele țipător colorate
spălate răbdător de ape fără vârstă,
dar cum să pot altfel când
niciodată nostalgia nu mai coboară 
de pe umărul meu stâng povârnit
și copacii care poartă urme de răni
lăsate de nopțile rătăcite sub stele
mă tot agață în crengile lor șoptindu-mi
într-o seară oarecare, dintr-o lună oarecare,
la o oră oarecare
te poți simți iubit sau părăsit de soartă,
poți să ai toate cărțile câștigătoare în mână,
ori poți să ai pe umerii prea firavi ca s-o suporte
toată tristețea lumii
dar, la fel ca tine, foarte mulți alții
și nici măcar nu vă cunoașteți
și nici măcar nu vă bănuiți existențele
și nici măcar nu vreți să știți...
dar ce spun eu aici,
apa care mă spăla de păcate
a obosit într-o zi să mai curgă la vale 
și n-am mai putut să spun tuturor decât
noapte bună, eroi neștiuți, temători neștiuți,
ori, pur și simplu, oameni
când m-a împresurat băltind a disperare...

e pur si muove!

soarele nu-mi bagă în seamă
trezirea de fiecare dimineață,
timpul nu păstrează în el
amprenta pașilor mei diurni,
frumusețea îmi arată, rând pe rând, 
fețele ei abundent colorate
în movuri cernite de văduvă,
visele îmi țin loc de realitate în zilele
când nostalgia se stârnește din senin
și trepte, nesfârșite trepte
greu de urcat în genunchi
în zilele în care mă deștept bucuroasă,
alteori doar
prăbușiri spectaculoase în văzul lumii,
cu inima bine ținută în pumni să nu crape,
bâiguieli nesemnificative
în fața celor pe care-i iubesc
fiindcă nu știu cum se face,
dintre toate vocile pământului
am cultivat-o doar pe cea a tăcerii...