umbre prelungi cernute de perdelele bogate,
semn că duse-s orele vii ale zilei,
singură în casă pândindu-ți dorurile,
să nu se transforme în nostalgii prea devreme,
să nu-ți amintească în buimăceala lor că,
oricât de mult te-ai retrage din lume,
rămâne o parte hoinară a ta
trăgându-se-napoi în curtea interioară a sinelui,
ascunzându-se și mai bine de ceilalți.
de-afară răzbate același parfum tomnatic
ca-n fiecare an de când te știi,
iar soarele, neschimbat, de milenii
revarsă aceeași culoare aurie peste toamne,
doar tu, având câte ceva a-ți reproșa,
ai nevoie de o victorie ca de aer, nemaivoind
zile neterminate, vulnerabile,
toamna înarmându-te cu toate tăcerile ei
așezate grijuliu în casete de aramă,
învăluite în frunze de toate culorile tristeții,
fiecare înlănțuind câte-o singurătate,
fiecare singuratate câte-o dezamăgire,
pentru fiecare zi ce va veni
și în care ploaia ți se va lipi de piele,
iubindu-te cum numai ea poate.
întrupat,
îndoit,
înamorat,
înflorit,
însingurat,
îngândurat,
înduioșat,
întristat,
în...
S-aduci vieții o schimbare
nu-i de-ajuns să schimbi parfumul
pe care mecanic ți-l răspândești diminețile
la subsuoara urechilor și-n valurile părului,
nici să-ți schimbi culoarea ojei la trecerea verii,
nici să-ți adaugi cârlionți rebeli
coafurii răvășite...
Cui se supără pe vechea lui viață
nu-i e de-ajuns s-o pună la aerisit pe gard,
s-o întoarcă pe toate părțile
și să culeagă din ea
cămeșile moliilor de mai an...
Cui nu i se mai potrivește spațiul
nu-i e de-ajuns să schimbe mobilele din colțuri
dacă nu mătură întâi de sub ele
amintirile prăfuite ori vii,
dacă nu cade mai întâi de pe scaunul
pe care s-a cocoțat
întru admirare de sine
în oglinda care-i venea prea înaltă...
Să cazi cât se poate de jos
e necesar înălțării de după.
Plutind pe stradă cât mai anonim,
ca umbra ta să nu deranjeze pietrele
din visarea lor lenevoasă,
căutând răcoarea pe partea de trotuar
de pe care soarele s-a retras jignit la apus,
târându-ți după tine temerile agățate de fustă,
ți-e frică să primești toamna
pe care fiecare an ți-o pune în brațe
și cu care nu știi să te descurci
neștiind ce i-ar place, cum s-o iei, ce s-o întrebi,
consolându-te, totuși, de repetabilitatea lumii -
toamnele vin și se duc -
te pregătești să-i primești în suflet culorile amorfe
pe care doar ea știe să le amestece atât de tern
cu melancolia, înserarea, nostalgia, disperarea -
zi furată lui August ascunsă bine să n-o fure ceilalți,
hoinărind pe aleile parcului necunoscut de toamnă,
senzația de lumină vie orbindu-l pe Dumnezeu.
pe aleea străbătută fugar de razele violând frunzele virgine,
te regăsești singur, doar cu veverița
ascunzându-și și ea bucuria de tine,
iar în ziua asta esti fericit, gândind ca tot atâtea mii de oameni
că lumea sufletului tău e neîngrădită de vreri străine,
convins că plantând seninătate nimic altceva nu va crește
pe locul luminos păstrat între emisferele tale.
poți simți dintr-odată că toamna poate fi atât de departe
niciodată nemaiatingându-te cu melancoliile ei bătrânești ...
seri tremurătoare de vară pe sfârșite
stai singur cu o carte acoperindu-ți genunchii
în camera cu ferestrele larg deschise
simțind cum frigul te cuprinde din toate părțile
ezitând să te ridici să aprinzi lampa
să nu te orbească lumina ei veselă, nepotrivită
încerci să te ferești de singurătatea
pânditoare din toate colțurile
dintr-odată, te-nfioară umbra unui gând rătăcit
despre oameni care au trăit existențe absurde
poate și tu ești unul dintre ei
chiar în momentul acela poți observa
cum ridurile sufletului tău
sunt mai adânci decât ale timpului.
cine ne privește vede
doi oameni frumoși care tac
întristând cu tăcerea lor
cuvintele ce-ar fi putut să se nască
vorbind despre taina doimii.
tăcerea noastră a inventat necuvintele,
fiindcă noi
am diversificat tăcerea ca artă
scornind, de fiecare dată alte feluri:
de august, de decembrie, de martie,
tăceri de seară și de dimineață,
de echinocțiu și de solstițiu
tăceri de lună plină și de zile însorite,
pentru toate stările neterminate din noi.
am dezvoltat atâtea feluri de tăceri
uitând de taumaturgia cuvintelor
și-am inventat atâtea alte căi
nenecesare, ignorând puterea
primului cuvânt,
încât ne-am trezit dintr-o dată
Adam și Eva neștiutori,
nevorbitori, neoameni...
