Gânduri fugare despre așteptare și ce le putem cere altora

 
Motto: "Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața" (Octavian Paler)

Cu bucurie, am descoperit zilele astea un autor nou: Andreï Makine; iar lectura romanului lui Femeia care aştepta mi-a sugerat gândurile pe care vi le voi împărtăşi aici. Pe scurt, eroina romanului, o învăţătoare de ţară cu studii universitare aprofundate, retrăgându-se într-un sătuc izolat dintr-un colţ de lume, aşteaptă treizeci de ani întoarcerea logodnicului ei plecat cu ultimul contingent să lupte împotriva Germaniei în cel de-al doilea razboi mondial. Jurămintele rostite la despărțire au constituit pentru ea un angajament, dar nu şi pentru logodnic care, declarat dispărut pe front dintr-o eroare, se stabileşte la Moscova unde-şi face o viaţă personală, fără să o anunţe şi pe ea care rămâne fidelă promisiunii de la 16 ani, ratându-şi o carieră universitară şi un alt mod de viaţă. De această femeie aparte în ceea ce priveşte comportamentul şi mentalitatea se îndrăgosteşte un tânăr cercetător cu douăzeci de ani mai tânăr decât ea, venit întâmplător în sătucul din Siberia izolat de lume, iar romanul continuă în jurul acestei întâmplări. Romanul foarte bine scris, fără patetisme şi melodramă, m-a captivat foarte repede; ca şi autorul, de altfel.

Bun, să revin la temă, întâi cu nişte întrebări: merită să aştepţi o viaţă întreagă pe cineva ori un eveniment, în ambele cazuri iluzorii, să fii, prin urmare constant promisiunilor făcute în tinereţe când încă nici n-ai deschis ochii asupra a ceea ce înseamnă viaţă? Este aceasta o irosire, ori o cale spre desăvârşire a persoanei care-şi pune la încercare caracterul? Ce ne putem permite să cerem altora?

Răspunzînd global, eu aş înclina să cred, mai degrabă, că o atare aşteptare este o irosire, pentru că n-ai de unde să ştii ce pierzi aşteptând să se materializeze o iluzie. Poţi trece pe lângă oportunităţi special create pentru tine, iar tu să nu le dai curs pentru că, într-un moment al vieţii tale în care nu ştiai cum vor evolua lucrurile ţi-ai luat un angajament care să-ţi depăşească posibilităţile. Ori pentru că, dus de entuziasmul tinereţii, ai rostit prea repede o promisiune. Sau pentru că, pe atunci, nu realizaseşi încă direcţia ireversibilă a vieţii. Fie şi pentru că nu descoperiseşi încă faptul că certitudini nu ai decât în tinereţe, îndoielile venind odată cu bătrâneţea. O astfel de aşteptare ce se poate transforma într-un sacrificiu nu face decât să-ţi limiteze opţiunile, fie ele şi liber asumate. Iar eu cred că nimeni nu are dreptul să-ţi limiteze evoluţia obligându-te la privaţiuni, de orice fel ar fi acestea.

În lipsa unui răspuns concret în care ştii la ce să te aştepţi, nici cel căruia îi faci promisiunea n-ar trebui să te încurajeze la aşteptare şi să te oblige să iei decizii greu de respectat. Nimeni n-ar trebui să-şi permită să ceară altuia ceea ce el însuşi n-ar putea respecta ori oferi. Căci sacrificiul este liber asumat de persoana care doreşte să se sacrifice unui scop, dar nu întotdeauna acest sacrificiu este meritat.

Prin urmare, ce ne putem permite să cerem altora fără să-i prejudiciem? Putem pretinde de la ei respect, în condiţiile în care merităm acest respect, prin conduita noastră. Mai putem avea pretenţia la sinceritate dacă, la rândul nostru, suntem sinceri cu cei cu care întreţinem relaţii de orice fel. De asemenea, am mai putea cere încredere, în măsura în care şi noi oferim încredere. Şi cred că asta e cam tot ce putem pretinde, conştienţi fiind că ar trebui cerute numai în “contrapartidă”. 

În urma înfiripării unor relaţii avem aşteptări de la parteneri şi suferim când aşteptările noastre n-au răspuns, ori sunt înşelate. Nimeni nu-i vinovat de această suferință în afară de noi înșine, pentru că  nu vrem să acceptăm că nu putem  pretinde altora iubire, nu putem aştepta recunoştinţă, nu putem cere sacrificiu, chiar dacă noi  le oferim pe toate. Sau putem, dar n-ar trebui să ne permitem asta, căci atunci deja le impunem restricţii celorlalţi.  Este treaba noastră ce ne putem permite să promitem, dar nu e mai puţin adevărat că promisiunile pe care le facem trebuie bine cântărite anterior. Tot ce putem face pentru a ne limita așteptările și  preveni suferințele inutile  este să trăim cu multă atenție.

Tinereţe

Motto: Când eram mai tânar/şi la trup curat,/ Într-o noapte, floarea mea,/ eu te-am visat./Înfloreai fără păcat,/ într-un pom adevarat/Când eram mai tânar/şi la trup curat./Nu ştiam că eşti femeie, eu bărbat/Lângă tine cu sfială m-am culcat/Şi dormind eu am visat; tu, visând,/ai lăcrimat/Când eram mai tânar/şi la trup curat/E pierdută noaptea aceea de acum!/Carnea noastră, de-i mai ştii/al ei parfum/Poamele ce-n poame stau,/gustul cărnii tale-l au/Şi cad mâine toate, putrede,/pe drum. /Fă-l sa fie, Doamne Sfinte,/ numai om/Pe acel care ne-a ispitit sub pom/Şi când pomul flori va da,/ fă să-i cadă carnea grea,/ Cum cadea-va, dupa cântec,/ mâna mea…" (Cezar Ivanescu - Amintirea Paradisului)

Ce etapă de graţie este tinereţea în existenţa noastră şi cât de repede trecătoare se dovedeşte ea a fi! Nu ştim cine hotărăşte aşa, dar perioada noastră de maximă înflorire şi inocenţă ne scapă printre degete, căci înţelepciunea cu care am lua hotărâri remarcabile în ceea ce priveşte viitorul nostru, nu ne este accesibilă atunci! Cine poate să-mi spună de ce nu putem învăța, sau, mai degrabă, de ce nu ne lăsăm convinși să învățăm să trăim de la cei ce-au trecut prin viață? De ce, mereu, suntem convinși că noi știm mai bine ce să facem cu viața noastră?!

În copilărie ne dorim să ne depăşim condiţia, să ardem etape, să  fim luaţi în serios ca oameni mari. Intrăm în tinereţe grăbiţi şi măcinaţi de dorinţe, voind afirmare şi putere şi considerând că totul ne este accesibil, ba chiar că ni se cuvine. Îi judecăm aspru pe ceilalţi  pentru ce n-au reuşit să facă şi ne gândim că noi n-o să trecem niciodată prin momente critice. Tinereţea noastră va ţine o veşnicie şi totul în viaţă se va situa de partea reuşitei noastre.

Dar perioada noastră edenică, cea mai frumoasă şi râvnită din întreaga viaţă, trece mai grăbită decât clipa, iar noi nu realizăm, mai niciodată, unde începe rătăcirea căii; iar timpul, vai, se cerne  aşa de repede. Când împlinisem douăzeci, când am trecut uşor de treizeci, când s-au dus primii patruzeci ?! Cum de au trecut pe lângă mine şi n-am fost mai consecvent cu viaţa mea? Eram aşa de tânăr, aveam aşa de multe planuri şi năzuinţe, mă simţeam mai puternic şi sănătos  decât oricine, cum de am ajuns aici? Iar asta este o problemă universală a tinerilor.

Există vreo cale să nu ratezi oportunitățile pe care ți le oferă viața? Puțin probabil, pentru că întotdeauna scenariul se repetă,  tinerețea fiind năvalnică și nestăvilită, iar bătrânețea cam lașă, dar înțeleaptă. Și am mai spus-o de multe ori: nimeni nu învață din greșelile altora. Suntem sortiți să călcăm  în mod repetat în aceleași străchini fragile, dar să trăim propriile noastre experiențe de viață. Precum la fel de adevărat este că nimeni nu poate trăi realitățile altuia.

De ce este minunat să fii tânăr? Pentru că te simți frumos, sănătos și puternic și toată lumea pare a ta! Pentru că nimeni nu se poate compara cu tine și cu bucuria ta de a trăi și pentru că nu ai decât certitudini! Pentru că viața nu te-a  înrobit, iar de durerile mari nici nu ai aflat! Pentru că n-ai fost forțat să iei decizii majore și n-ai început să lași încet, încet, de la tine! Pentru că cea mai importantă problemă a ta se rezumă la a iubi și fi iubit, iar catastrofă însemna doar să fii părăsit de cel drag. Pentru multe alte lucruri cărora, ulterior, chiar nu le mai găsești importanța. Nu-mi spunți că voi ați gândit altfel, tineri fiind, pentru că n-am să vă cred, istoria se repetă cu fiecare dintre noi! Iar mărturie stă faptul că cei născuți și crescuți în comunism trăim nostalgii după acele vremuri, și nu le trăim din alte motive, decât pentru că atunci ne-am petrecut perioada de glorie care a fost tinerețea noastră.

Am momente când am de-a face cu tineri debusolați și cărora aș vrea, aș putea, să le dau sfaturi, dar, la ce bun? Va învăța cineva din experiențele mele? Cu siguranță, nu! Ca și la copiii mici ce învață că focul  îi arde, punând mâna pe obiecte încinse, șuturile pe care viața i le va da vor fi edificatoare pentru fiecare. Fiecare simte nevoia să-și fie propria sa legendă. Fiecare are nevoie să se simtă centrul lumii, cu omenirea învârtindu-se în jurul lui. Fiecare are nevoie să se raporteze la perioada din viață în care nimic nu-l îngenunchease și totul părea posibil. Probabil de aceea nu acceptăm sfaturi de la nimeni, chiar dacă parcursul nostru ulterior se va dovedi a fi un lung șir de inconsecvențe cu noi și cu alții.

Se pune și ne punem des o întrebare: ce-am face, dacă am mai putea fi tineri încă o dată? Și mulți se grăbesc să răspundă că ar face și ar drege. Iar asta răspund oamenii care ar trebui să fie înțelepți, pentru că au ajuns la o vârstă; dar eu nu cred că am putea face altceva, decât să repetăm aceleași greșeli, la nesfârșit. Ceea ce nu s-a făcut la timp nu se va mai face; ceea ce s-a făcut greșit, greșit va rămâne; și asta poate pentru că viața, pe lângă planurile pe care le-ai avut tu cu ea, a avut și ea propriile ei planuri cu tine.

Despre bunătate

Motto: "Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi şi orbul îl poate vedea" (Mark Twain)

Bunătatea este, în sine, o caracteristică a oamenilor de caracter. Este o atitudine specific umană, cu origini metafizice, din ce în ce mai rar întânită în societatea actuală.  Acum,  grăbiţi să ardă etape în evoluţia lor spre nicăieri, oamenii nu mai au timp să se aplece asupra nevoilor şi nevoinţelor altora. Să fii bun cere efort şi înţelegere; să fii rău nu cere nimic, nici măcar să gândeşti: dai curs pornirilor primitive din tine şi răul este gata făcut.

Prin urmare, bunătăţii i se opune răutatea, o atitudine instinctuală primară universal răspândită. Prima răutate atestată în istoria omenirii  a fost  crima, prin fratricidul comis de Cain împotriva fratelui său Abel. La baza primei crime a stat invidia, determinată de faptul că Dumnezeu a preferat jerfa adusă Lui de Abel, celei aduse de fratele său, iar Cain a interpretat în sinea lui că respingerea s-a datorat calităţii jertfei; în realitate, caracterul rău al lui Cain l-a determinat pe Dumnezeu să-i refuze ofranda. O pildă inspirată despre cum oamenii buni plac tuturor, iar cei răi, nimănui.

Există o întreagă serie de defecte asociate răutăţii: invidia, ura, orgoliul, egoismul, zgârcenia, dispreţul şi altele atrase de răutate, toate întâlnite la firile extrem de primitive şi de involuate, mai ales spiritual. Oamenii răi nu trăiesc decât pentru ei şi nu vor să bucure pe nimeni. A bucura pe cineva le este o noţiune complet străină şi de neînţeles. Iar sursa acestei răutăţi este spiritul răului pe care nu vreau nici să-l amintesc aici, nici să-i acord vreun credit. Căci aici mi-am propus să vă vorbesc despre bunătate, aşa cum se cuvine acestei săptămâni unice ca semnificaţie în istoria omenirii.

Bunătatea derivă din iubirea nemărginită cu care  Dumnezeu a creat lumea, prin urmare, originea ei este divină. Bunătăţii îi sunt asociate calităţi fără de care aceasta n-ar fi completă: mila, compasiunea, înţelegerea, bunăvoinţa, toleranţa, blândeţea, dărnicia, admiraţia fiind numai cele mai semnificative. A fi un om bun, înseamnă să fi stat şi să fi gândit la rosturile tale pe pământ şi să fii convins să practici bunătatea şi binele în mod necondiţionat. Bunătatea îl îmbogăţeşte pe omul bun, îi dă un sens în viaţă, îi leagă evenimentele unul de altul în mod armonios. Bunătatea te echilibrează şi te înnobilează. Bunătatea îţi ordonează scopurile în viaţă, simplificându-ţi comunicarea cu ceilalţi. Bunătatea îţi conferă stilul de viaţă propriu.

Deşi la naştere caracterul fiecăruia este o pagină albă, modelele urmate ne formează atitudinea.  Educaţia are o mare importanţă, poveştile ascultate în copilărie fiind pline de morală şi eroi civilizatori care triumfă înaintea feţelor răului. Întâmplările din viaţă definitivează restul, pe unii încercările nenumărate îmbunându-i, considerând că ele le sunt date spre desăvârşire. Pe alţii, încercările îi înrăiesc, neînţelegând nimic din ceea ce trăiesc. "De ce să fac bine, mie îmi face cineva bine? De ce să dau degeaba, mie mi-a dat cineva ceva? De ce să dau altuia şi să aibă şanse mai mari decât mine?" Iar aceştia sunt numai egoiştii care nu sunt printre cei mai răi! Ce să mai spui despre răutăcioşi, învidioşi, orgolioşi care ajung să se bucure de răul altora şi care nu vor înţelege niciodată că, dăruind, dobândeşti? Deşi nu se poate spune că este mai uşor  să fii bun, decât  rău, din fericire există oameni care se pun în slujba binelui şi a bunătăţii, indiferent de eforturi, echilibrând balanţa lumii.

Există bunătate şi răutate; există bine şi rău; există fapte bune şi păcate, calităţi şi defecte, lumină şi întuneric, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte. Simplificând, există viaţă şi moarte! Iar noi nu avem  de făcut altceva decât să alegem de care parte ne situăm.

Despre tandrețe

Motto: " Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi." (Octavian Paler)

Tandreţea este un sentiment aparte, greu de definit, deoarece include in el senzații amestecate. De aceea, este  greu de descris: este și nu este iubire, este duioșie și nu numai, este căldură și nevoie de iubire, toate amestecate într-o entitate diferită. Este un gen de afecțiune aleasă pe care ne-o dorim toți cei înzestrați cu suflet, animale superioare ori nu. Căci sufletul fiecăruia este cel care tânjește după afecțiune și dovezi de tandrețe, atunci  când dorim să simțim dacă mai contăm pentru cineva și suntem parte din viața oamenilor prețioși nouă. Frustrant este că nimeni nu poate fi obligat să împărtășească  din tandrețea pe care alții și-o doresc, tocmai pentru că ea este un sentiment atât de personal!

Simțim nevoia de tandrețe încă de când începem să devenim conștienți de prezența noastră pe lume. Afecţiunea transmisă nouă prin tandrețe este percepută ca o energie bună, blândă și caldă, protectoare și regeneratoare şi care  ne face să ne simțim importanți și prețioși pentru cineva anume. Daca ar fi să asemăn tandrețea cu ceva, atunci  ar fi  cu sentimentul pe care îl ai în pântecele matern, acea senzație de bine și protecție, căci știi că ești iubit, iar altcineva are grijă de tine, cu toată dăruirea de care este în stare. 

Într-o primă fază, ca să devenim oameni întregi, ceea ce ne lipsește  este tandrețea părinților și a familiilor noastre. Afecțiunea simțită în copilărie poate fi definitorie pentru tinerii și adulții care vom deveni, pentru știința noastă ulterioară de a degaja tandrețe către alții. Copiii lipsiți de tandrețe se simt nedoriți, neprotejați, respinși din paradisul familial. Am prieteni care au ajuns adulți frustrați pentru că, în copilărie, n-au avut parte de căldura familială de care aveau nevoie, fiind crescuți fie de bunici, fie de un părinte singur, fie de părinți egoiști care n-au știut să dea mai depare din surplusul lor de tandrețe. De multe ori, aceia n-au  recunoscut sentimentul pentru că, la rândul lor, nici ei n-au avut parte de prea multă. Asta nu înseamnă că oamenii nu se pot dezvolta fără tandrețe, dar e mai bine să aibă parte de această experiență deosebită care înseamnă revărsarea duioșiei, grijii și iubirii familiei asupra lor, atunci când au mai mare nevoie de ele, pentru a se simți protejaţi.

 

Deși avem nevoie acută de ea, tandrețea  nu se cere, căci cerută, ea nu mai are nici o valoare. Ea valorează ceva doar atunci când ceilalți ti-o arată spontan, ca  semn al aprecierii lor. De-abia atunci te simți, cu adevărat, băgat în seamă. La tinerețe și la vârsta adultă, nevoia noastră de tandrețe își schimbă sursele: dorim să ne acorde tandrețe cei pe care-i iubim și în care investim sentimente; dăruim noi tandrețe, ca părinți și ca soți, dar simțim o mare nevoie ca această tandrețe să ne fie întoarsă de către recipienții tandreței noastre. Am vrea să fim asigurați că cei apropiați ne poartă în sufletul lor, așa cum îi purtăm și noi, că ne poartă de grijă, interesându-i stările noastre, gândurile noastre, neliniștile noastre. Că noi contăm pentru ei și că toate eforturile noastre de a le arăta iubirea și aprecierea noastră sunt înțelese și apreciate. Că, atunci când iubirea pătimașă și tinerească se stinge, liantul acela care înseamnă tandrețea între oameni este acolo pentru întotdeauna. Iar pentru ca să simțim asta, avem nevoie de semne exterioare de tandrețe din partea celuilalt.

Tandrețea nu se exprimă în cuvinte, ea este tăcută și demonstrativă: o îmbrățișare protectoare, un gest afectuos de apreciere, o mână pusă peste a ta la durere, o mângâiere plină de compasiune la nevoie sunt gesturi tăcute, valoroase și atât de necesare. În marea spaimă de singurătate din care apar fricile  noastre existențiale, durerea și spaima de abandon,  gesturile tandre și afecțiunea celor de lângă noi valorează mai mult decât o mie de cuvinte rostite. Ele îți demonstrează că pentru cineva exiști și contezi, iar asta îți dă puterea să mergi mai departe.

Sensul vieţii

Motto: "Ţelul şi sensul vieţii nu sunt unul şi acelaşi lucru, însă problema rostului vieţii, în tinereţe, nu este accesibilă decât unui numar mic de oameni. La această problemă a rostului vieţii se ajunge numai prin propria experienţă, asociindu-i şi problema menirii, şi oamenii se gândesc la ea la bătrâneţe, dar nu toţi, ci numai cei care se pregătesc de moarte şi aruncă o privire înapoi la viaţa trăită. Însa cei mai mulţi nu fac asta." (Nadejda Mandelstam: Speranta abandonata)

"De ce?" şi "cum?" sunt întrebări frecvente pe care şi li pune orice om reflexiv procupat să afle motivul pentru care s-a născut şi trăieşte. "Cine suntem, de unde venim, încotro mergem" şi-a intitulat Gauguin un tablou care mi-a fascinat copilăria nu doar prin imagine, dar mai ales prin semnificaţie, atunci fiind pentru prima oară când am auzit că cineva îşi poate pune astfel de întrebări existenţiale.

Se poate supravieţui o viaţă întreagă fără a-ţi pune întrebări despre  rostul tău pe pământ, dar un astfel de trai te afundă în  confuzie. Iar confuzia nu este o stare cu care să te acomodezi, cel puţin, nu pe termen lung. Unii oameni au nevoie de echilibru şi, în cătarea lui,  ajung să dobândească conştiinţa sinelui şi a nevoilor acestuia. De-abia acest gen de frământare constituie punctul de plecare spre reflecţie cu privire la sensul vieţii.

Problema rostului nu este pentru toţi la fel de importantă, iar, în tinereţe, puţini sunt cei care acordă atenţie unor astfel de lucruri, pentru ei altele sunt vitezele importante ale vieţii. Dar întrebarea începe să fie pusă mai des atunci când începi să te confrunţi cu criza vărstei mijlocii şi, cum zicea Najeda Mandelştam, atunci când te vizitează conştiinţa morţii iminente şi încerci să-ţi pui ordine în evenimente.  Această procupare este şi mai importantă pentru oamenii spiritualizaţi care cred că viaţa înseamnă şi altceva decât un simplu parcurs între naştere şi moarte şi care nu trebuie  străbătut cum s-o nimeri. Cert este că unii avem nevoie că cunoaştem  sensul, pentru a ne lămuri nişte evenimente care ni se întâmplă.

Evident este că nu pot aborda acest subiect decât extrem de subiectiv, dar el nici nu se vrea altceva decât un îndemn la reflecţie pentru fiecare. Şi nu există nici o cheie de verificare a soluţiei corecte, nu există decât căutări şi intrebări. Rareori, există şi răspunsuri, dar acelea doar prezumtive.

Pentru fiecare sensul înseamnă altceva.  După atâţia ani, eu simt nevoia să ştiu ce mă pune în acord cu mine şi cu lumea. Ca să pot supraviţui, pentru mine este important să ştiu cine sunt şi ce pot să fac. Nu pot merge mai departe, daca nu ştiu în ce punct mă aflu. Nu mă pot mişca, dacă nu ştiu  sensul în care merg. Am nevoie să ştiu dacă se aşteaptă ceva de la mine şi chiar îmi doresc să se aştepte ceva. Îmi place să ştiu unde este capătul căutărilor mele, deşi nimeni nu te poate asigura de asta. Îmi place să cred că nimeni nu se naşte degeaba, fără nici un rost. Deşi nu am dovezi, sunt ferm convinsă că fiecare s-a născut pentru a demonstra ceva, pentru a ajuta cuiva, pentru a completa ceva, pentru a bucura pe cineva. În parcursul dinspre naştere spre moarte, există nişte etape pe care le străbatem, ele au un rost, iar din ele trebuie să tragem nişte învăţăminte.

Nu cred că există ceva întâmplător, în ceea ce trăim. Nu cred că noi, personal, putem determina ceva la modul semnificativ în viaţa noastră, ci doar că ajutăm, prin felul în care acţionăm, ca anumite lucruri să se îndeplinească. Nu întâmplător ne naştem într-o anumită familie, suntem copiii anumitor oameni, întâmpinăm anumite evenimente care ne afectează pozitiv sau negativ şi din care trebuie să învăţăm, asta dacă suntem atenţi la ce ni se întâmplă. Nu întâmplător întâlnim anumiţi oameni care constituie exemple pentru noi, devenind mentorii noştri. Nu degeaba ne împrietenim cu alţi oameni care ajung să ne influenţeze existenţa. Asta ca o explicaţie a ceea ce ni se întâmplă.

E ceva timp de când cred că am ajuns în echilibru cu ceea ce trăiesc, iar asta înseamnă că, pentru mine, lucrurile au căpătat un sens. Evident că întrebările mele nu se vor opri aici, dar o linie călăuzitoare este trasată. Am început să bănuiesc de ce şi cum. Mai este de lămurit o singură întrebare existenţială la care să mi se răspundă, iar aceea este : când? Însă aceea chiar nu depinde de mine!

Ipocrizia noastră cea de toate zilele

Motto: "Ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii." (La Rochefoucauld) 

Mă gandeam de două zile care să fie următorul subiect despre care să scriu, iar ieri mă hotărâsem la ipocrizie, și chiar am hotărât care să fie titlul  articolului. Iar azi dimineață, într-o discuție cu un amic pe acestă agora care se dovedește a fi, uneori, în chip fericit, face-book-ul, am abordat inclusiv acest subiect, iar asta m-a făcut să-l și încep.

Pentru a defini ipocrizia, limba română are câteva sinonime: prefăcătorie, lipsă de sinceritate, duplicitate, falsitate, fățărnicie, perfidie, viclenie, minciună, procleție, fariseism, ori chiar împrumutând numele unor personaje celebre pentru prefăcătoria lor: machiavelism și tartuferie. E evident că ipocrizia nu poate fi decât un defect, o caracteristică reprobabilă, dar ia uitați-vă în jur să vedeți câtă lume nu consideră necesar să-și arate adevărata față în relațiile sociale! Unii fac asta pentru că li se pare că devin vulerabili, dacă-i lasă pe ceilați să-i cunoască, dar alții, cei mai mulți, fac asta cu un singur scop, acela de a obține foloase pentru ei, prin înșelătorie. 

După cum vedeți, prefăcătoria are nume variate, pentru a defini o singură atitudine, aceea de a te arăta drept ceea ce nu ești în realitate. O singură atitudine le este contrară și mortală tuturor acestor fețe ale ipocriziei, anume adevărul. Iar ca un adevăr absolut, nimeni nu poate fi ipocrit pentru vecie, în virtutea faptului că toată minciuna are picioare extrem de scurte.

Ipocrizia sau fățărnicia a fost ilustrata pentru prima oară în istorie în Biblie, unde Iisus demonstrează ucenicilor că fariseismul, dubla aparență, constituie un păcat. Oamenii nu trebuie să se înfățișeze semenilor lor drept ceea ce nu sunt, pentru a nu-i induce pe ceilalți în eroare. Iar din pildele lui Iisus, în zilele noastre, s-a adaptat la noi zicala: "să faci ce zice popa, nu ce face popa!", în ideea că popa poate fi și el un fariseu în comportamentul lui cel de toate zilele.

Prin urmare, ipocrizia este la origine un comportament aberant, incriminant, reprobabil, atâta timp cât el urmărește inducerea în eroare a oamenilor cu privire la adevăratul tău caracter. Iar dacă nu-ți arăți adevărata față, înseamnă că scopul tău este să înșeli cu privire la adevărata ta natură, iar asta se face, întotdeauna,  cu gândul la niște foloase. Evident, ipocritul trebuie să fie de un egoism monstruos, din moment ce nu îl interesează decât binele personal și nimic altceva. Problema care se pune aici, este dacă cei care-l practică fac asta cu bună știință, ori chiar și ei au despre ei o mai bună părere decat ar trebui în realitate; deși eu înclin să cred că ipocriții, din atâta minciună, încep să se considere că sunt altceva decât ceea ce sunt.

Practicarea ipocriziei poate avea urâte și nesăbuite urmări asupra celorlalți, dar și asupra individului în cauză. Dar, probabil, foloasele celui ipocrit sunt mai mari decât pierderile, dacă el continuă să-și facă din duplicitate un mod de viață. Iar ipocrizia se practică cu sânge rece și fără nici un fel de remușcare, de unde rezidă caracterul ei odios. Iar consecințele ei se pot observa în tipul de relații sociale aberante, paranoice care se dezvoltă între oameni, cea mai evidentă dintre toate fiind lipsa de încredere în oameni,  indiferent că oamenii aia sunt familia sau prietenii tăi.

Variate sunt formele sub care se poate practica ipocrizia în societatea modernă; astfel, se practică la nivel de afaceri, în care acest defect este perpetuat ca un modus vivendi; se practică în comunicare și publicitate, unde este șlefuit până la nivel de artă, se practică în relațiile inter-umane, unde, după cum ziceam anterior, oamenii nu mai au încredere în semeni, și se practică în viața politică, cu repercusiuni directe asupra noastră a tuturor. Acum, nu te poți aștepta ca un politician să fie altceva decât ipocrit, toată lumea fiind conștientă că politica este soră cu cea mai veche meserie a omenirii, dar au existat și oameni politici care au rămas în istorie pentru viziune și acțiuni foarte bine țintite și care au schimbat în bine istoria. Este drept că noi n-am prea avut noroc de astfel de oameni providențiali, deși putem număra câțiva, pe degetele de la o mână.

Are ipocrizia vindecare? Aș înclina, mai degrabă, să zic că nu; un om cu bun simț și, de ce nu, cu frica  lui Dumnezeu, nu poate fi ipocrit în relațiile cu semenii. Trebuie să fii un om de nimic ca să poți să fii ipocrit. Trebuie să nu te doară de cât rău poți produce celorlați cu ipocrizia ta și să scuipi pe codul onoarei dintre oameni. Ipocrizia este o chestiune de alegere liber consimțită, și cum zicea o mare actriță într-un film minunat: suntem doar alegerile pe care le facem!

Est modus in rebus sau despre măsură

Motto: "Adevărata "măsură" a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin "lipsa de măsură", dorind "fără măsură", îndrăznind "fără măsură", iubind "fără măsură". (Octavian Paler)

Căutând un citat potrivit pentru acest articol mi-a fost foarte greu să găsesc unul, observând, cu mirare, că măsura nu mai este o preocupare pentru omul modern; doar pentru antici ea mai era importantă, iar, de la ei, cea mai cunoscută maxima care ne-a rămas este cea a lui Protagoras: "Omul este masura tuturor lucrurilor: a celor ce sunt ca sunt, a celor ce nu sunt, ca nu sunt. Fiinta este identica cu ceea ce apare cuiva." Şi pentru a crea un punct de plecare mai adecvat, am să mai adaug încă un citat din  Sfântul Isaac Sirul: „Pe tot lucrul îl împodobeste măsura.”

De mai sus, reiese, în mod evident, că dreapta măsură este un atribut al divinităţii şi poate fi extrapolat şi asupra fiinţei umane, pornind de la considerentul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea lui. Nimeni nu are pretenţia să întâlnească dreapta măsură la animale, căci ea e un atribut strict al fiintelor rationale. De  aceea, în toate activităţle omului el trebuie să urmărească  moderaţia  pentru că, în viaţă, cu ce măsură măsori, cu aceea ţi se va măsura, adică, după faptă, şi răsplată. În fiecare moment al vieţii tale trebuie să cântăreşti bine pentru ca, prin acţiunile tale, să nu-i prejudiciezi pe alţii şi să nu faci rău. Dar, pentru asta, trebuie să stăpâneşti darul deosebirii între concepte şi să poţi să apelezi la o corectă delimitare între categorii ca: bine-rău, necesar-inutil, dărnicie-zgârcenie, încredere-neîncredere, lege-fărădelege etc. Iar pentru fiecare faptă a ta trebuie să măsori de două ori, pentru mai multă siguranță, și să tai o singură dată.

Dar darul deosebirilor nu este un dat cu care te naşti, ci o abilitate dobândită în urma a multă muncă şi luptă cu latura animalică a fiinţei tale. Ca să poţi să păstrezi măsura, trebuie să ai sisteme de referinţă, logică, frică de Dumnezeu, simţul dreptăţii şi o grozavă rectitudine morală. Măsura în toate fixează o limită peste care oamenii moderaţi şi cu  respect faţă de semenii lor, nu-şi pot permite să treacă. 

Daca dreapta măsură este de dorit în ceea ce privește atitudinea ta față de ceilalți, în ceea ce te privește pe tine ca om, tocmai exagerarea este de adoptat, în ideea că așteptările mari pe care le ai de la tine te obligă să  dorești și să muncești mai mult întru desăvârșirea ta, căci acest lucru nu va prejudicia pe nimeni. Desăvărșirea ta ca făptură umană în raport cu lumea nu poate să fie decât benefică pentru ceilalți. Prin urmare, atitudinea în ceea ce privește măsura trebuie să ne oblige la practicarea dreptei măsuri față de ceilalți și la o atitudine de exagerare a măsurii în luptă cu latura primitivă a personalității noastre. Căci este scris:“Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.” (Ioan, 5:44-48)