Timpul

nu știam ce prieten mi-a fost timpul
învățător întotdeauna;
de la el am deprins că, grăbindu-mă,
nu fac decât să mă apropii mai repede
de timpul mărginit
de unde nimic nu mai are întoarcere;
tot de la el știu
că dragostea mea nu-i de pe acestă lume
de aceea nu am cum să-i ating pleoapele
și apăsat să i le sărut înainte de culcare
în fiecare noapte care trece în lipsă-mi;
tot timpul mi-a lăsat în urmă neîmplinirile
forțându-mi perspectivele
dincolo de ce puteam să sper
frângându-mi din când în când câte-o aripă
ce nebunește cuteza prea sus;
timpul, tot el mi-a stabilit o măsură
ca limită a limitei mele;
timpul mi-a fost întotdeauna totul
din păcate am aflat-o prea târziu.

Orice pustietate

Orice pustietate începe cu un vânt subţire
Cum numai toamna aduce câteodată,
Peste vorbe așternând alte vorbe,
Peste uitări, alte uitări neînsemnate.
Aruncînd priviri furișe spre primăveri
Nesortite să mai vină vreodată,
Realizezi nostalgia dureros instalată
Știind bine că nu te va mai părăsi.

Simți vântul acela și înțelegi doar pe jumătate
Cum drumul spre înapoi a fost șters,
Iar înainte speranță pentru tine nu mai este.
Tot ce poți este să te-ntrebi
Câte pustietăți vei mai străbate agale
Spre marele pustiu de unde nu mai este cale.

suspendare între lumi paralele

ai de dat şi nimeni nu se-ncumetă să ia.
 ai de iubit şi nimănui nu-i trebuie.

pierdute dimineţi
alunecă firave  pe lângă tine
neştiind cum să le aprinzi soarele.

inima fiicei rătăcitoare
nu arde cu flacără mare,
iar licărirea slabă
nu mai atrage pe nimeni. 

într-o zi, n-ai să-ţi mai dai seama
dacă eşti pe cale să te naşti,
ori ai murit fără să prinzi de ştire.

spre niciunde vor luneca grăbiţi
oamenii în care aveai încredere,
uitând că te-au cunoscut vreodată.

simţi doar o mare de durere
și mângâiere de niciunde.

toate drumurile
spre înapoi îţi sunt refuzate
spre înainte ...
spre înainte...

o trompetă spartă nu mai convinge pe nimeni de delicateţe

o trompetă spartă 
nu mai convinge pe nimeni de delicateţe
o buturugă nu a legat niciodată vreun rod
zilele care au apucat să treacă ştii că-s pierdute
dar nu simţi nici o tulburare lăsându-le să plece
atât de alene, atât de îndărătnice
încât  ele nu se pot hotărî să se afunde
în noaptea sorbindu-le fără întoarcere
nici nostalgia nu se lasă trecută puntea viselor
precum grădinile minţii  în alte primăveri devreme
în care nimeni nu mai plantează nimic

la început de anotimp ca la sfârşitul lui
nu te-ai mai simţit niciodată.

viitor

acceptăm greu că trecutul nu e recuperabil
cel mai greu ne vine seara când se mai duce o zi
în numele lucrurilor nefăcute
pentru nimeni nu există bagaj suficient de mare
să-i transporte ezitările, bâlbâielile, nespusele
îndrăznelile mereu cu aripile ciuntite
teama de ridicol cărată-n poșete
veșnicia lui ”de mâine-n colo”
predestinarea lui ”de ce mie”
credința că nu putem trece mai departe de cuvinte
exagerarea lui ”nu e cazul”, a lui ”nu se cade” 
de parcă am avea nenumărate vieți
și ne putem lipsi bucuros de câteva dintre ele.
ne-mpiedicăm în iubire și-o dăm la o parte
n-are cum să fie a mea, zicem, nu asta
nici următoarea, e insignifiantă, 
eu visez la una  neasemuită, poate mâine
sigur anul ce vine mă găsește
serile, oglinda ne arată un străin
călător paralel vieții noastre
respirând în locul nostru de când se știe
trăind în locul nostru și, dacă va putea
murind, într-o zi, în locul nostru
fiindcă noi sperăm, nu-i așa, la viitor.

ajun de sărbători

și toamnă nu mai e, iarna n-a venit încă
în curând, harnice femei
vor porni cruciada împotriva geamurilor
ștergându-le cum și-ar face curățenie prin viață
ele nu știu că fericirea nu privește prin ferestre
neavând ce să vadă
doar stă pitită în inimi așteptând să fie găsită
dar toate ezită, ezită
deh, oamenii nu pot trece mai departe
împiedicându-se în propriile lor gânduri .

așteptare

Am să uit că te-am așteptat azi, și-am să te-aștept și mâine,
doar și primăvara așteaptă iarna să se treacă,

iar toamna-i fură verii poamele  să le coacă.

De când mă știu, istoria mea e doar o lungă așteptare a ta
strecurându-mă pe furiș în visele pe care nu le vei visa.

Voi fi în stâlpii porților pe care nu le vei deschide niciodată,
și pe toate cărările pe care în veci nu vei trece.

Voi fi acolo, așteptând, suspinând, sperând, așteptând,
consumându-mă într-o neprielnică mie așteptare,
cu răbdarea statuilor din parc de care îndrăgostiții se reazemă,
trecându-le mereu cu vederea...