Ciudat, ridicol, relativ: despre toate...

Motto: “Viaţa-i plină de enigmă şi de taine... Lumea-i plină de mistere... Când întâlneşti ceva inexplicabil, care sub veştmântul misterului poate ascunde atât de multe hidoşenii, trebuie poate să trecem mai departe şi să păstrăm convingerea că lumea e frumoasă, iar faptele oamenilor sunt nobile şi înţelepte... În felul acesta ne putem feri, poate, de multe murdării” (Tadeusz Dolega Mostowicz)

Oamenii obişnuiesc să traiască în nişte tipare cărora, mai mult ori mai puţin, li se conformează. Fac asta din obişnuinţă, ori pentru că nu ştiu cum să trăiască altcumva. După aceleşi tipare îi judecă şi pe semeni (de ce se simt oamenii obligaţi să-i judece pe ceilalţi e deja o altă discuţie), pentru că nu ştiu cum s-o facă altfel. Ce iese din aceaste tipare riscă să pară ciudat, ori ridicol şi judecat ca atare.

Să fii ciudat, presupune, în primul rând, să fii altfel decât ceilalţi. Majoritatea care se consideră “normală“ înţelege ciudăţenia drept ceva ce iese din comun, ce şochează, ce contrariază. Eticheta privind ciudăţeniile altora se pune ţinând cont  de comportamentul, de aspectul, de psihicul, de abordarea şi mentalitatea. celui considerat un ciudat. Ce nu ne convine nouă la alţii riscă să devină automat ciudat, fără să ne gândim prea mult când punem cuiva această etichetă. Ai alte înclinaţii culturale? Eşti ciudat! Alte preferinţe şi ritm de socializare? Eşti un ciudat! Alte obiceiuri sexuale? Eşti cel mai ciudat, ba, de-a dreptul, morbid. Se impune însă o delimitare aici: ce înseamnă normal, cine stabileşte norma şi ce se consideră  abatere de la ea? Eşti normal în raport cu ce?

Un fel de ciudăţenie este şi să fii ridicol, dar, pe lângă că eşti diferit de ceilalţi, să fii ridicol presupune că trebuie să mai stârneşti şi amuzamentul celorlalţi, comportându-te caraghios. Stare pe care ţi-o asumi ori nu, presupunând că depinde, în totalitate, de tine. Dacă, iniţial, ridicolul presupune o exagerare, el sfârşeşte în derizoriu, în insignifiant, iar, cum obişnuia să zică Ţuţea, tot ce-i exagerat este insignifiant. Ca să explic ce înseamnă să fii ridicol, mai trimit la o imagine, aceea a broscoiului din poveste care, dorind să pară mai mare şi mai important, s-a umflat până a pleznit. Ce deducem de aici este că în afară de ridiculizarea la care ne expunem, dorind să părem ceva ce nu suntem, ne rănim iremediabil. Atât ridicolul, cât şi ciudăţenia presupun un grad de bizarerie comune, de regulă nesesizate de către cei în cauză. Această bizarerie este obiectul criticilor şi atacurilor celorlalţi.

Gândind în clişeele comune, o mare parte din viaţă am trăit cu spaima de a nu părea ridicolă. Teama a acţionat de multe ori castrant, în aşa fel încât, probabil, uneori am devenit ridicolă tocmai prin prudenţa excesivă de a nu părea ridicolă, ceea ce iar nu mi se pare firesc, căci am ajuns până acolo încât, acum, îmi pot aminti marile mele momente de ridicol.Iar în acest sens, orice gând care te împiedică să trăieşti deplin poate fi, în acelaşi timp, ciudat şi ridicol, căci îţi impune cenzuri comportamentale prea importante, iar la un moment dat poţi deveni altcineva care nu eşti, de fapt. Prin urmare, e firească o atitudine moderată de autocenzură, dar dusă la extreme, obţine exact rezultatele inverse.

Am văzut de curând un film despre oameni normali, în situaţii de viaţă normale, un film în care regizorul aproape că nu intervine prin judecăţi personale, lăsându-şi personajele să se explice ele insele: o familie de intelectuali la vârsta senctuţii timpurii, mulţumită de condiţia ei, acumulatoare de oarecare bunăstare materială, trăind în tiparele morale îndeobşte acceptate, cu un parcurs previzibil până atunci, dar şi de-atunci încolo. O familie a cărei singură problemă existenţială este punerea fiului pe aceeaşi traiectorie existenţială liniştitoare. Ea e familia normală, la care poţi raporta evoluţia celorlalte personaje: o femeie singură, trecută de vârsta celei de-a doua tinereţi dar nerealizând asta, care se uită cu speranţă la bărbaţii pe lângă care trece şi lângă care ar putea să-şi creeze o viaţă, un burlac tomnatic, realizănd brusc singurătatea şi încercând să-i găsească o rezolvare imediată, un văduv abulic care, după moartea soţiei nu mai găseşte sensul în ceea ce trăieşte. La prima vedere, femeia şi burlacul pot fi consideraţi ridicoli, o introspecţie însă, îţi generează o întrebare: cine stabileşte ce este normal şi ce este ridicol. Unde începe şi se termină relativitatea acestor situaţii şi existenţe?

Un film indrăzneţ în care ni se înfăţişează tipologii diferite şi suntem lăsaţi să judecăm singuri normalul şi ridicolul situaţiilor, avantajele şi dezavantajele de a trăi într-o stare ori alta; suntem lăsaţi să decidem dacă suntem “moralişti sănătoşi“ şi-i judecăm pe cei care, ajunşi spre sfărşitul vieţii, continuă să trăiască de azi pe mâine, ori suntem îngăduitori şi încercăm să ne substituim personajelor pe care le privim, nu se poate altfel decât cu ochi critic.

Acestea fiind zise, în final, trei întrebări pentru voi: ce este ciudat, ce este ridicol, ce este relativ? Eu, una, nu mai ştiu!

Despre cuvant

Motto: "Cumpănește in gand cuvantul și in faptă gândul "(Shakespeare)

În urmă cu vreun an, un  mai tânăr prieten îmi reproșa că, în discuții, nu permit  cuvintelor suficientă libertate și că mă mișc cu precauție inutilă între constructe mai salbatice; nimic mai puțin adevărat și, reluând aici ideea, voi argumenta de ce încerc să folosesc grijulie una dintre modalitățile de exprimare umane pe care, din neglijență ori neștiință o putem  transorma, pe neașteptate,  într-o armă.

Vorbind despre puterea si importanta cuvantului și despre de ce e nevoie de precauție în exprimare, am a sublinia căteva motive, și mă veți ierta pentru sistematizarea aridă, deși subiectul nu este așa:

 

1. pentru respectul nelimitat pe care îl păstrez cuvântului, ca element și forță primordială (citez incomplet si, poate, inexact) ”La inceput a fost cuvantul, si cuvantul era la Dumnezeu, si cuvantul era Dumnezeu si toate cate s-au facut, printr-insul s-au facut” Cuvantul e cel care a făcut lumină, iar “lumina luminează in intuneric”. Folosindu-l cu grija, vreau sa respect puterea lui ontologica, nemarginita si magica si sa-mi arat respectul fata de cuvant si importanta lui în viața mea;

 

2. in practica, modul in care folosești cuvintele (un tu impersonal), cum le asociezi, cum le atribui, te defineste ca om, caracter, individ, te pozitioneaza in societate, te inalta/coboara spiritual si iti influenteaza, nemijlocit, existenta;

 

3. poti sa folosesti cuvintele in scopuri pozitive, ridicand moralul oamenilor, incurajandu-i, creindu-le o stare de bine, de respect, de aprecire (si sa le induci astfel autoaprecierea), ori poti sa invrajbesti oamenii, să le întinezi personalitatea, poti sa-i conduci in iad, ori sa-i ingropi din "constructe sălbatice"; cuvintele rostite in anumite incantatii nocive (vezi ucenicul vrajitor) pot sa-ti dea existenta peste cap (a nu se lua in deradere puterea magiei); “constructele salbatice” pot fi nocive, si-atunci, mai bine le evit;

 

4. cuvantul pe care l-ai slobozit, nu mai poate fi luat inapoi; în acest caz, daca nu-l mai poti intoarce, de ce sa-l arunci si sa ranesti pe cineva, ori, mai rau, sa vorbesti in van, sa-l folosesti pentru a lua idei si sentimente in desert?!

 

5. nu folosesc “constructe salbatice” si dintr-o anume delicatete, dar si din respingere fata de limbajul buruienos, desi mi-e teama ca nu reusesc intotdeauna sa fiu suficient de selectiva; delicatetea poate aparea ca protectie a celui catre care ma adresez, ca semn de respect, ori pur si simplu pentru ca nu sunt o fire agresiva (si mi-e teama sa incerc sa fiu agresiva, pentru ca, să depășesc masura imi face rau si, in final, ma dispretuiesc ca am reactionat disproportionat), fara a fi o delicata;

 

6. nu mi-e teama de “constructele salbatice”, dar consider ca intotdeauna poti șlefui nelimitat o idee, un concept, iar atare cuvinte n-ar servi intocmai scopului meu;

 

7. despre libertatea cuvântului acum: nu toate libertățile ne sunt permise, chiar daca  ne sunt accesibile; îmi place să mă mișc între niste limite ale moralei (creștine) fie si in limbaj, si eu sunt cea care imi fixez limite aici; si ma bucur ca pot sa-mi impun asta;

 

8. despre nazuinte in limbaj: aspir la mai mult, din pacate limitele mele aici sunt impuse de inteligenta, educatie, cultura – toate, din pacate,  modeste.

 

9. sunt îndragostită de cuvânt, de cel scris mai ales si intotdeauna am visat sa scriu beletristica, lipsa de talent fiind insa o piedica mare; dar cuvântul îni facilitează accesul la lumile despre care au visat altii.  Eu am cuvintele, dar nu am proprietatea lor, dar mult imi place sa arunc un ochi in gradinile altora vechi proprietari de cuvinte care le folosesc si intru fericirea noastra, a netalentatilor. Cam asta reprezinta cuvantul pentru mine si v-am spus-o ca sa stiti cu cine vorbiti in mediul virtual ce ne aduna pe tot mai multi. Si cred ca bine ne face!

" Ce-ar fi fost dacă... " și " n-a fost să fie!"

 Motto: "Începe cu începutul și continuă până la sfârșit; apoi oprește-te." Lewis Carroll

Două ipostaze cu care ne confruntăm în încercările noastre existenţiale. Ambele se situează în afara speranţei, excluzând posibilităţi viitoare. Ambele implică un anume grad de incertitudine. Ambele împing speranța la extreme, căci lui "ce-ar fi fost dacă" speranța nu i se potrivește, iar până la "n-a fost să fie", ea nu mai ajunge.

La nivelul conştiinţei, "n-a fost să fie" reprezintă amprenta hazardului, însă conştiinţa ta este împăcată; "ce-ar fi fost dacă..." implică regrete și exclude posibilitatea ca șansa să revină, iar tu să mai normalizezi situaţia vreodată. "N-a fost să fie" presupune eforturi anterioare, iar  "ce-ar fi fost dacă..." implica renunţarea din start la încercare. Un lucru e sigur: oricare cale duce într-o înfundătură. Forțând puțin lucrurile, putem spune că nu a fost decât mâna destinului care nu te-a favorizat în momentul important pentru tine.

Ce înseamnă, concret, "n-a fost să fie"? Înseamnă orice situație pentru care, deși ai făcut tot ce era omenește posibil, dorința ta nu s-a îndeplinit; tu ai făcut, te-ai zbătut, ai renunțat la altceva pentru a face ce trebuie,  ai respectat condițiile, dar, fără explicație, lucrul acela nu îți era destinat ție. Inexplicabil, inexorabil, inevitabil. Șansa nu era acolo pentru tine, a fost pentru alții care poate nici nu erau pregătiți să se bucure de ea. Dar nu era pentru tine! Așa am pierdut toți examene care ne-ar fi schimbat viața, ocazii unice cu care nu ne-am mai reîntâlnit, căci ele nu s-au mai repetat pentru noi, slujbe la care am visat, persoane pe care le-am iubit, vise de tinerețe care nu au mai ajuns să se concretizeze niciodată.

Dar "ce-ar fi fost dacă..." ce mai înseamnă atunci?! În primul rând, înseamnă lipsa de îndrăzneală și de încredere în tine. Ai vrea, dar neîncrederea în tine e mai mare; ai dori, dar comoditatea te învinge, ai năzui, dar te oprești. Peste tot te izbești de atitudini care te îndeamnă să renunți; când influența nu este exterioară, îți cauți singur pretexte pentru a renunța, înainte chiar de a începe. 

Nu mai știu dacă în Mark Twain, am citit în tinerețe o povestire despre cum ne pot influența viața alegerile noastre: aflându-ne pe un drum și, la un moment dat, întâlnind o intersecție, decizia de a o lua la dreapta, ori la stânga ne poate influența fundamental viața. În cazul lui "ce-ar fi fost dacă...", asta ar însemna ca, luând-o la dreapta, să regretăm toată viața că n-am luat-o la stânga.  Dar la stânga era un gărduleț ghimpos de-o palmă pe care l-am fi putut sări ușor, însă ne-a fost frică  și n-am îndrăznit. Nu c-am ști că la stânga ne-ar fi fost mai bine, dar nu ne putem învinge nostalgiile după "ce-ar fi fost dacă...". Mai concret de-atât și mai sugestiv? Regretele multora dintre noi cei aflați în pragul bătrâneții care n-am îndrăznit să ne luăm lumea în cap și să ne hotărâm să trăim în altă parte, de frica inadaptării și a  nostalgiilor.

Prin urmare, regrete în ambele situații, dar vinovăția pe care o resimți nu este comparabilă. Deși sunt la fel de consumptive ambele; de-o parte frustrare, de alta nostalgie; de-o parte nemulțunire, de cealaltă resemnare; de-o parte luptă, dincolo abandonare înainte de-a începe. În toate cazurile, lupta cu viața, pentru fiecare așa cum a înțeles-o. Și tot în toate cazurile, înfrângere. Ce la vie...

Despre emoții

Motto: Orice lucru se poate transforma în contrariul său, așa încât dăm din râs în plâns și invers, din iubire în ură, din putere în slăbiciune, din puritate în păcat. Sentimentele opuse (ne spun fizicienii) generează această undă. Depășind un anumit prag al trăirii, ceea ce noi credem a fi bine sau rău se confundă până la asemănare. Ne putem mișca creativ numai între extreme, nu și dincolo de ele. Marile fericiri se strivesc sub pașii unor întâmplări care ne transportă uneori într-un mare Iad. (Octavian Paler)

Un lung șir de emoții ne ordonează viața socială și afectivă, cel puțin de când începem să devenim conștienți de existența noastră. O zi suntem triști, în a doua suntem veseli și o uităm pe cea anterioară care ne-a întristat, în funcție de emoțiile cotidiene și de trăirile induse de acestea. Sunt rare zilele plate din punct de vedere emotiv și nu ne omorâm cu firea după ele. Trăim amestecat emoții urâte și emoții frumoase, emoții care ne bucură și altele care ne întristează și frustrează, emoții pozitive și emoții negative. Unele dintre ele ne induc stări aproape de exaltare, altele ne conduc spre melancolii ori depresii profunde. Dar, indiferent de felul lor și de cauzele ce le generează,  trăirea emoțiilor ne face să ne simțim vii.

Emoțiile sunt cele care ne încheagă amintirile și ne consolidează memoria. N-avem nici un motiv să ne amintim zilele în care nu ni s-a întâmplat nimic, doar pe cele când ceva ne-a făcut fericiți, ori triști: o bucurie extremă pentru nașterea unui copil, cucerirea unei inimi, câștigarea unui premiu, dobândirea unui statut, depășirea unei faze dintr-un ciclu istovitor, dar și moartea cuiva drag, o pierdere incalificabilă, o tristețe covârșitoare. Uneori emoțiile sunt atât de vii, de dureroase, încât devin palpabile pentru cel care le trăiește, iar gestionarea lor se poate transforma într-o problemă. Alteori, trecerea de la o stare la alta are loc atât de neașteptat, încât te surprinde, nelămurindu-te,  a se vedea râsu'-plânsu'.

Pentru expresivitate și delimitare, oamenii denumesc emoțiile, identificându-le și adaugând lângă ele epitete pentru aprofundarea sugestiei: tristetea poate fi grea, amara, profundă, seacă, întunecată, de sfârșit de lume; iar bucuria poate fi caldă, învăluitoare, deplină și mai găsiți voi cum. Cineva, închipuindu-și bucuria, a colorat-o ca pe un curcubeu! Iar altcineva, încercând  o culoare pentru tristețe, a ajuns la concluzia că nu se poate defini o culoare pentru o astfel de realitate, nuanțele s-ar amesteca, iar ce s-ar obține ar avea culoarea incertitudinii. Și doar se știe că toată lumea fuge de incertitudine!

Pentru firile sensibile, emoțiile pot deveni covârșitoare și dăunătoare, dacă echilibrul dintre cele negative și cele pozitive este încălcat, părând a fi foarte important ca proporția covârșitoare să revină celor pozitive, altfel.... Există și oameni care știu să vadă în tot răul și partea lui de bine și pe care emoțiile îi călesc  pentru viitoare încercări, transformându-le, cu înțelepciune, în izvoare de înțelegere. Aceștia sunt meniți să ilustreze zicala: "sa nu-i dea Dumnezeu omului cat poate să ducă" și să mai rămână și la suprafață, precum untdelemnul deasupra apei.

Oricum, mi se pare mai firesc și infinit mai normal să trăiești fiecare emoție de care ai parte, decât să faci abstracție de emoțiile tale; nu știi niciodată când broscoiul se poate transforma în Făt -Frumosul, când coliba de stuf se transformă în Palatul de Cleștar, ori când firul de ață aruncat peste râu se tranformă în Podul cu Totul și cu Totul de Aur, că doar poveștile au fost și ele adevărate, demult, odată. Și, oricum, tristețile și bucuriile sunt și ele ale noastre, să ni le asumăm, așadar!

  Nu e mai puțin adevărat că există și oameni pentru care emoțiile nu înseamnă mare lucru, aceștia făcând parte din tagma nesimțitorilor. Dar, în acest fel, nu sunt ei niște morți...vii?!

Anonimatul in mediul virtual

Motto: Până când nu renunţăm la ceea ce nu a fost niciodată menit să fie al nostru, adică la rolul de dumnezeu al vieţilor noastre, nu vom avea deloc pace cu noi înşine şi cu Dumnezeu şi nu vom fi niciodată liberi. (Anonim)

Fără nume, fără personalitate, nevăzut, necunoscut. Invizibilul ori slab conturatul, neînsufleţitul fără drept la opinie, fără drepturi în general, asta reprezintă anonimul, deşi cei care recurg la anonimat parcă nu-şi dau seama de acest adevar. Poate că intenţiile lor de relaţionare nu sunt neapărat rele, poate că nu toţi sunt de rea-credinţă, dar cu siguranţă nu realizează genul de dispreţ manifestat faţă de ceilalţi prin anonimatul lor angajat. Ei profită de deschiderea celorlalţi, fără a fi implicaţi în nici un fel şi nerealizând că atitudinea lor poate genera impoliteţe, libertăţi nemăsurate, atitudini mult prea neconvenţionale, căci anonimatul poate implica lipsa cenzurii în atitudine.

Că realizează ori nu, cei care vin în relaţie cu aceşti anonimi se pot considera în pericol în orice moment al relaţionării lor: ei pot fi cei expuşi, răniţi în sentimente, atacaţi verbal, fie că generează ori nu acest tip de reacţie. E drept că cei care utilizează pentru socializare mediile virtuale îşi asumă din start şi atare gen de relaţii, dar continua evoluţie a acestor medii, vezi face-book, i-a îndepărtat, încet, încet, pe teribilişti şi exhibiţionişti şi a creat relaţii mult mai amicale şi fireşti între indivizi. La fel de drept este ca, daca toti am refuza solicitările anonimilor, mediul virtual ar deveni mult mai curat şi mai sigur!

Ce-i poate determina pe oameni să aleagă să fie anonimi în relaţiile lor cu ceilalţi e un lucru asupra căruia avem de ce medita. Ce fel de persoane sunt aceştia, dacă deschiderii celorlalţi, de care şi ei se bucură, le răspund cu anonimatul care, dacă stai să te gândeşti bine, poate fi interpretat şi drept încercare de ascundere a ceva. Dacă e de înţeles, dintr-o prudenţă exagerată aş zice eu, că îţi ascunzi o poză, şi poate ai motive să o faci, nu înţeleg de ce trebuie să îţi ascunzi vârsta, profesia, genul şi alte aspecte care, în mod firesc, ar facilita dialogul şi chiar oarecare afinităţi...elective.

Probabil că anonimii îşi închipuie că viaţa lor reală este în altă parte şi chiar sunt convinşi de asta, deşi eu cred că se înşeală; dacă viaţa ta reală simte nevoia de această completare prin relaţii virtuale, înseamnă că acest gen de relaţie îi lipseşte; că asta înseamnă împărtăşiri de idei, voieurism, flirt, nevoia de oameni noi cu aceleaşi afinităţi spirituale ca ale tale etc., e opţiunea ta. În aceste medii virtuale căutăm ce ne lipseşte şi poate că nu ne dăm seama că asta ne crează o anume dependenţă pe care o acceptăm, ori nu. Dar, dacă ne-o asumăm, înseamnă că ne-o putem şi trata; dacă nu ne-o asumăm, poate că avem o problemă. E posibil să avem o problemă cu recunoaşterea şi înţelegerea a ce trăim, în general.

Practic, în afară de o precauţie maladivă, cam nimic nu te poate determina să manifeşti această prudenţă exagerată în relaţiile cu ceilalţi. Dacă însă alegi să fii anonim, este foarte posibil ca tu să fii cel ciudat care nu ştie să relaţioneze, nu are încredere în oameni, nu îşi asumă nimic, nu se poate integra, simţind nevoia să stea tot timpul la pândă. Poţi să fii cel care aşteaptă de la toţi, ia de la toţi, îi judecă pe toţi, simţindu-te în siguranţă sub anonimatul tău protector. Poţi, la un moment dat, să te simţi şi un pic special, un pic atotputernic, un pic intangibil. Şi poţi, astfel, să ai senzaţia de bine. Dar, ştiţi ce?! Eu nu cred că, în acest fel, vei putea conta vreodată, cu adevărat, pentru ceilalţi

Celălalt...

Motto: Orice om - singur - e aşa de puţin, că nici nu-i poţi zice om. Abia toţi oamenii împreună fac un singur om. Oamenii nici nu sunt; este unul singur şi acela suntem toţi laolaltă.(Lucian Blaga)

 

Ar trebui să fie ușor pentru oricine să vorbească despre "Celălalt", în ideea că fiecare ar trebui să aibă pe cineva lângă el, ori măcar în gând, la care să se raporteze ca la "Celălalt".   Nevoia se naște din trebuința fiecăruia de a  avea un termen de comparație și o imagine ideală a ceea ce ar fi vrut să fie, dacă...

Prin urmare, Celălalt poate fi o persoană concretă, ori o abstracțiune, ce ne întreține speranța. În Celălalt, fiecare dorește să găsească ceea ce îi lipsește: încredere, bunătate, curaj, siguranță, frumusețe, iubire. Chiar și cei mai singuratici dintre noi avem propriile noaste proiecții despre Celălalt și, evident, propriile speranțe că el există și trebuie numai identificat printre ceilalți, adus și învățat să trăiască lângă noi, cu noi, pentru noi. Căutarea Celuilalt poate deveni un țel pentru oricine și nimeni nu cred că mă poate contrazice aici. Iar Celălalt ne este necesar fie numai și pentru a nu ne mai gândi atât la noi înșine.

Există  criterii reale de recunoaștere a Celuilalt ? Cum   să-l recunoști atunci când îți iese în cale, ca să nu greșești și, involuntar, să-l ignori? Adevarul este că nu prea există nici o rețetă după care să nu dai greș; orice criteriu prestabilit după care încerci  să-l alegi, poate fi hazardant. Poți s-o faci având în vedere  senzația de încredere și de siguranță pe care o ai în apropierea lui,  după senzația de bine pe care o resimți în răgazul petrecut împreună, după emoțiile pe care ți le stârnește simpla apropiere, după starea de om complet pe care ti-o transmite și te face s-o simți când îl ai aproape, după senzația de bunăstare spirituală ce intervine în urma schimbului de idei dintre voi. Toate se pot dovedi însă,  în ultimă instanță, impresii, senzații, fabulații, ori simple pusee  hormonale; de observat că, din categoriile enumerate mai sus, nici una nu constituie un criteriu palpabil, material.

Pentru pragmatici, Celălalt e, neapărat, o întrupare, pentru idealiști el poate fi un  dor, ori o dorință. Unii se pot minți că l-au întâlnit pe Celălalt, deși, lângă ei, se află doar Altul, și pot trăi cu această confuzie toată viață. Alteori, acest Altul este recunoscut, dar este acceptat pe furiș, fiind un înlocuitor ca orice Alt înlocuitor. Depinde de om și de ce așteaptă de la viață. Depinde și de răbdare, de putere, de gradul de acceptare. Nu în ultimul rând, depinde de conștientizare.

E esențial să-l întâlnești pe Celălalt? Pentru mine este, cu siguranță! Pentru că, pentru mine, Celălalt este termenul meu de comparație, este eul care mi-aș dori să fiu, este plăcuta stare de speranță, așteptare și visare, este senzația de viu și nevătămat. Este credința că basmele au în ele ceva real, și n-au cum să nu aibă, și că monotonia și urâțenia pot fi ținute în spatele ușii tale, căci controlul încuietorii  îți aparține. Este perpetuarea libertății fizice și spirituale, a credinței că nu e niciodată târziu pentru căutare și găsire, că posibilitățile sunt mereu deschise. A accepta un Celalalt în oricine Altul e dezarmarea de la speranță și de la visele copilăriei  și adolescenței.  E moartea înainte de vreme, e un corp prea strâmt de locuit, e un spirit nepopulat și nearticulat. In definitiv, Celălalt ești cel care ai fi vrut să fii si n-ai fost niciodata.

Mă veți disprețui, poate, pentru naivitățile și așteptările mele...Dar voi, da, voi, l-ați întâlnit pe Celălalt? Sunteți siguri că el nu e doar Altul?

Gânduri fugare despre așteptare și ce le putem cere altora

 
Motto: "Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața" (Octavian Paler)

Cu bucurie, am descoperit zilele astea un autor nou: Andreï Makine; iar lectura romanului lui Femeia care aştepta mi-a sugerat gândurile pe care vi le voi împărtăşi aici. Pe scurt, eroina romanului, o învăţătoare de ţară cu studii universitare aprofundate, retrăgându-se într-un sătuc izolat dintr-un colţ de lume, aşteaptă treizeci de ani întoarcerea logodnicului ei plecat cu ultimul contingent să lupte împotriva Germaniei în cel de-al doilea razboi mondial. Jurămintele rostite la despărțire au constituit pentru ea un angajament, dar nu şi pentru logodnic care, declarat dispărut pe front dintr-o eroare, se stabileşte la Moscova unde-şi face o viaţă personală, fără să o anunţe şi pe ea care rămâne fidelă promisiunii de la 16 ani, ratându-şi o carieră universitară şi un alt mod de viaţă. De această femeie aparte în ceea ce priveşte comportamentul şi mentalitatea se îndrăgosteşte un tânăr cercetător cu douăzeci de ani mai tânăr decât ea, venit întâmplător în sătucul din Siberia izolat de lume, iar romanul continuă în jurul acestei întâmplări. Romanul foarte bine scris, fără patetisme şi melodramă, m-a captivat foarte repede; ca şi autorul, de altfel.

Bun, să revin la temă, întâi cu nişte întrebări: merită să aştepţi o viaţă întreagă pe cineva ori un eveniment, în ambele cazuri iluzorii, să fii, prin urmare constant promisiunilor făcute în tinereţe când încă nici n-ai deschis ochii asupra a ceea ce înseamnă viaţă? Este aceasta o irosire, ori o cale spre desăvârşire a persoanei care-şi pune la încercare caracterul? Ce ne putem permite să cerem altora?

Răspunzînd global, eu aş înclina să cred, mai degrabă, că o atare aşteptare este o irosire, pentru că n-ai de unde să ştii ce pierzi aşteptând să se materializeze o iluzie. Poţi trece pe lângă oportunităţi special create pentru tine, iar tu să nu le dai curs pentru că, într-un moment al vieţii tale în care nu ştiai cum vor evolua lucrurile ţi-ai luat un angajament care să-ţi depăşească posibilităţile. Ori pentru că, dus de entuziasmul tinereţii, ai rostit prea repede o promisiune. Sau pentru că, pe atunci, nu realizaseşi încă direcţia ireversibilă a vieţii. Fie şi pentru că nu descoperiseşi încă faptul că certitudini nu ai decât în tinereţe, îndoielile venind odată cu bătrâneţea. O astfel de aşteptare ce se poate transforma într-un sacrificiu nu face decât să-ţi limiteze opţiunile, fie ele şi liber asumate. Iar eu cred că nimeni nu are dreptul să-ţi limiteze evoluţia obligându-te la privaţiuni, de orice fel ar fi acestea.

În lipsa unui răspuns concret în care ştii la ce să te aştepţi, nici cel căruia îi faci promisiunea n-ar trebui să te încurajeze la aşteptare şi să te oblige să iei decizii greu de respectat. Nimeni n-ar trebui să-şi permită să ceară altuia ceea ce el însuşi n-ar putea respecta ori oferi. Căci sacrificiul este liber asumat de persoana care doreşte să se sacrifice unui scop, dar nu întotdeauna acest sacrificiu este meritat.

Prin urmare, ce ne putem permite să cerem altora fără să-i prejudiciem? Putem pretinde de la ei respect, în condiţiile în care merităm acest respect, prin conduita noastră. Mai putem avea pretenţia la sinceritate dacă, la rândul nostru, suntem sinceri cu cei cu care întreţinem relaţii de orice fel. De asemenea, am mai putea cere încredere, în măsura în care şi noi oferim încredere. Şi cred că asta e cam tot ce putem pretinde, conştienţi fiind că ar trebui cerute numai în “contrapartidă”. 

În urma înfiripării unor relaţii avem aşteptări de la parteneri şi suferim când aşteptările noastre n-au răspuns, ori sunt înşelate. Nimeni nu-i vinovat de această suferință în afară de noi înșine, pentru că  nu vrem să acceptăm că nu putem  pretinde altora iubire, nu putem aştepta recunoştinţă, nu putem cere sacrificiu, chiar dacă noi  le oferim pe toate. Sau putem, dar n-ar trebui să ne permitem asta, căci atunci deja le impunem restricţii celorlalţi.  Este treaba noastră ce ne putem permite să promitem, dar nu e mai puţin adevărat că promisiunile pe care le facem trebuie bine cântărite anterior. Tot ce putem face pentru a ne limita așteptările și  preveni suferințele inutile  este să trăim cu multă atenție.