În tot ce ni se întâmplă, dacă admitem,
scotocind bine prin șifonierele memoriei,
găsim partea noastră de vini bine păstrate
printre buchețele de levănțică presate,
legate laolaltă cu nedumeri, tăgăduiri, neîmpliniri,
și cu decizii neînțelepte.
Dacă am accepta că, alături de noi,
pe aceeași bancă modestă,
mai încape mereu și altcineva
și, cu cât se așează mai mulți.
cu atât mai mult loc rămâne,
ar trebui să înțelegem ușor
că așa i se întâmplă și sinelui
când gândește vecinătatea cu ceilalți
mai diferiți ori mai asemănători,
că ideea de apropiere pe care-o păstorim
ne îndepărtează de disperări singulare.
Dacă întotdeauna lângă mine
voi găsi loc și pentru tine,
împărțind aceleași tăceri pe din două,
căutând în aceiași bobi ai memoriei
momentele câd am fost oameni,
ziua de mâine ne va păstra amândorura
aceleși perspective brăzdate de lumină
pe-aceeași buză a istoriei ușor amară
dar, mmmm, atât de aromată.
Bărbații cei mai buni sunt cei
pe care nici o femeie nu-i poate avea,
neorânduiala din viața lor fiind așa de perfectă
încât niciuna nu și-ar găsi locul în ea.
Dacă te mulțumești, din viața lor
poți prinde doar frânturi repede smulse
astfel încât bucuria să nu prindă rădăcini,
dar la fel, te poți bucura de prilejul pe care ți-l dau
de-a nu mai adăuga erori trăirii.
La întâlnirea mea cu bărbatul năuc
am observat că el avea două fețe,
câte una pentru fiecare femeie din viața sa
(ori poate că avea chiar trei,
păstrând una pentru orice caz).
Mie îmi plăcea fața ce mi-era destinată
și, deși aș fi vrut să i-o văd și pe cealaltă,
știam că e acoperită de un țol opac
pe care-l trăgea, grijuliu,
de câte ori curiozitatea mă stârnea.
Astfel de bărbați sunt și ei necesari
învățându-te, fără de voie,
că lumea devine greu locuibilă
în afara convențiilor...
bând o cafea amară în fiecare dimineață
față către față cu umbra celei ce eram cândva
ținându-ne indiferente obrajii în palme
bătând ușor ritmul din picior după menuetul de Mozart
ce se aude ca din depărtări din radioul întotdeauna pornit
pândindu-ne aparent indiferente mișcările
flancată fiecare de obsesiile și nostalgiile ei
iar în spate îndeaproape pândite de propriul trecut
măsurându-și ridurile, firele albe de păr, pielea fanată
rictusurile foste zâmbete
plănuind covârșirea celeilalte prin șarm
devin dintr-odată conștientă că oricum ai lua-o
două femei la un loc în aceeași casă
sunt prea multe chiar dacă una
e doar reflecția celeilalte în oglinzile peste tot răspândite
cel mai bine gândesc - cel mai potrivit -
sorbind ultima gură de cafea și îndepărtând reflex ceașca goală
cel mai potrivit ar fi ca în casa unei femei singure
toate oglinzile să fie acoperite cu voaluri transparente.
Eu cum să fi știut atunci
că jucai cu mine baba-oarba
convinsă fiind
că de mână mă conduci prin iubire...
Și cum să fi intuit
că aparențele păstrate
nu erau decât pavăza-ți
împotriva inocențelor mele...
Și cum să fi bănuit
că într-o noapte de vară
un vânt îți va bate în ușă,
luându-te cu el?!
Iluminată, acum acum știu
că nu poți sta cu picioarele-n mâl
și cu privirile agățate de stele...
oamenii niciodată pecepuți
altfel decât frumoși
n-au cum să-i înțeleagă pe urâți,
bogații pe săraci,
iar tinerii pe bătrâni...
și cum să înțelegi ce n-ai trăit
ce nu ți-e la-ndemână,
ce nu te atinge?
numeroase fire de înțelegere
se pot doar întrețese din bunăvoință,
din compasiune, ori aiurea,
tu percepând, totuși
că tot ce n-ai trăit și te doare
e asemenea dorului ca o arșiță
ce știi că niciodată nu-ți va trece
fiindcă ulciorul ce-ți era menit
a fost spart dintr-o întâmplare...
esența însă - ca orice esență -
îți va scăpa, eterându-se.
Mi-am petrecut toată viața
căutându-l cu privirea,
- uneori și cu vorba -
pe sufletul meu pereche
niciodată de găsit.
O vreme, am crezut că s-a rătăcit
și că, luând-o sistematic,
trebuie să găsesc o cale să-l ademenesc,
hotărând că cel mai bun lucru ar fi
să las în urma mea dâre de flori,
pentru ca,văzându-le,
deșertul străbătut până la mine
să-i fie presărat de oaze.
Ca în poveste,
dârele au fost ciugulite de păsările solitudinii,
iar deasupra lor a crescut iarbă deasă,
nelăsând nici o urmă a faptului că pe-acolo
cineva dăduse de veste altcuiva.
Urmarea a fost că am presărat scoici,
dar marea, crezându-se-n drepturi,
le-a acoperit curând cu alge și nisip
făcând drumul spre sufletul meu
de nestrăbătut.
La ultima încercare,
am presărat dâre de muzică,
dar muzica s-a rătăcit printre sfere,
iar sufletul meu pereche
rătăcit a rămas de atunci.
O străfulgerare mă dumirește:
sufletul meu pereche
ar fi trebuit să mă caute el pe mine!
nu cunosc nimic mai trist
decât lacrima
pe obrazul unei femei tinere
trezită din fericire
și părăsită vieții
pe-o cărare ce nu duce nicăieri...
te rog pe tine, vântule,
dacă o poți ajuta,
usucă-i lacrima,
ori soare, dacă o poți lumina
mângâie-i tu creștetul,
ploaie, dacă-i poți spăla plânsul,
spală-i-l tu,
iar tu, blândă lună,
dacă poți, fii sora ei
dar nu lăsați neuscată
lacrima pe obrazul femeii tinere
care n-a învățat suferința.
