De ce-i frumoasă iubirea

Nu ne-am înțeles niciodată

despre iubire vorbind,

la fel cum vara și iarna

nu se înțeleg vreodată,

tu negându-i puritatea,

eu dărnicia lăudându-i.

Iubirea e o doar o idee,

iar fericirea nu există, spuneai

deși, privindu-te în ochi,

îi lăsai repede-n pământ

ferindu-te să privești într-ai mei

să nu observ

că nici tu nu crezi asta.

Ascunzând sentimentele,

păzindu-le bine de tine,

te-ai acoperit de uitare

dispărând din lume,

iar iubirea te-a uitat și ea.

Numai mie

îmi pare așa de firesc

să te expui iubirii fără să-ți pese,

să te dăruiești ei nepierzând ceva

să te identifici celuilalt

până nu mai știi cine-i unul.

Numai eu mai trăiesc

risipind pretutindeni iubire,

iar tu - cine știe?

Lumea pe care-aș iubi-o fără rezerve

Lumea pe care-aș iubi-o fără rezerve
nu e afară și nu-i niciunde...

căutând-o de-o viață, nicicând afând-o
visez s-o-ntâlnesc la un capăt de mare
unde plaje pustii mărginesc nemurirea
păsări albe plutindu-i asupra
într-o necăutată uitare.

Umblând fără rost, rătăcind adesea cărarea,
opresc în drumul lor alți rătăciți
și mă destăinui:
caut lumea fără egal
în care oamenii nu se vaită
de ploaie ca de-o durere,
de soare ca de-un chin,
de iubire ca de-o boală.

Dar ei, neștiutori, ridicând din umeri
rătăcesc propriile lor drumuri, neaflând.

Și mă întreb întorcându-mă-n mine:
lumea ține de noi, ori de alții
în care noi ne plantăm sperațele
așteptându-le să crească?

Lumea pe care-aș iubi-o fără rezerve
poate e înlăuntrul meu
iar eu n-o văd
ori, văzând-o, n-o recunosc.

Neasemuită bucurie

Neasemuită bucurie,
nemăsurată splendoare
parfumul teilor ce-nvăluie înserările viorii
din orașul altminteri anost
pe care nimeni nu-l iubește.
Neasemuită bucurie,
nemăsurată splendoare
pe care Mai mi-o dăruiește
cu fiecare revenire
căci, deși eu nu mai pot întineri,
frații mei copaci, iarba, florile
trăiesc, în fiecare an, o viață nouă pentru mine, 
fără să obosească,
fără să deznădăjduiască
și fără să dispere,
amendându-mi, în marea lor bunătate
prea multele-mi nostalgii.
Nemăsurată splendoare,
neasemuită bucurie
ni se oferă nouă pe tăcute, 
iar noi nu trebuie
decât să întindem mâna și să luăm
ceea ce cu dărnicie
ni se oferă.


 

Ursită

Ursită

Așteptând nici tu nu știi ce în colțul tău aseptic,

depănând o singurătate care nu se mai termină,

ai s-o întâlnești într-o bună zi pe doamna

de care până și împărații se tem

și, în stilul tău responsabil,

amintindu-ți că într-un basm

un ivan a procedat chiar la fel

deschizând larg ușa,

vei încerca s-o ironizezi, inabordabil,

invitând-o  cu o plecăciune adâncă

să-ți pășească dinainte.

”După dumneavoastră, Doamnă” vei spune

și vei icni a râde înfundat

crezând că toate femeile

sunt la fel de ușor de păcălit.

Dar ea, demnă, abordând un tragic surâs

potrivit clipei,

se va da cu un pas înapoia ta

mai ușor decât ar pluti printre sfere

și-ți va spune ceea ce nici o femeie

n-a reușit s-o facă vreodată:

nici un bărbat nu mă lasă pe mine,

nici măcar timpul, cât e el de timp,

nici măcar eu nu mă pot părăsi,

căci eu singură sunt nemuritoare.

Roata norocului

Roata norocului

e ciudat ce-i poate aduce pe oameni împreună

înhămându-i uneori la același car

deși fiecăruia i-ar fi mai bine,

în propria lui singurătate.

de exemplu, da, de exemplu

trecusem de mai multe ori pe lângă tine și,

preocupată fiind,

nu te observasem până atunci cum te agitai

ca un șoricel de laborator

pe roata norocului nebunească

menită să-ți alunge angoasele.

făcuseși cam totul să te observ

zâmbiseși, te bâlbâiseși,

te-mpiedicaseși în fața mea

dar ochii mei înregistrau obstinant

alte imagini mai clare.

Fusese nevoie de momentul acela

special, aș zice,

când o iluminare bruscă te-a făcut să șoptești

iată-mă, sunt aici pentru tine.

Oglinda

Îmi dăruiseși în vara aceea o oglindă

ce nu mă înfățișa pe mine

iar eu,

în loc să strig:

ia de la mine oglinda aceasta,

ia-o de la mine,

nu sunt eu

în ea eu nu voi fi niciodata,

am zâmbit viclean

și-am șoptit doar pentru mine

de ce nu?!

Era septembrie,

venea octombrie

și îmi doream atât de mult

să încremenesc într-o vară eternă,

încât îmi închipuiam, înșelându-mă,

că oglinda ta

putea face asta.

Eu, Tu...

două pustietăți - noi doi -
rostogolindu-și în  paralele lumi eurile,
conștienți fiind  că diferențele,
doar ele, ne aseamănă.

să mă-mplinesc, îmi trebuie zefir,
să te simți întreg, ți-e necesară furtună
eu adorând nopțile cu lună,
iar tu,  soarele fierbinte, leonin.

să percepi luna, trebuie să uiți de tine,
să simt soarele, trebuie să mă transform
fiecare apropiere  despărțindu-ne, 
rămâne doar frigul - enorm.