În dragoste nu se pune sare

în dragoste nu se pune sare,

în vorbe nu se adaugă vânt,

nopțile luminează luna,

de când e soarele pe pământ.

același astru ne-nsorește pe toți,

pământul, mai mare, tot un boț de humă,

oamenii frumoși sunt frumoși doar pentru ei,

dacă e să credem a oglinzilor glumă.

adevărul e fără dublă măsură,

minciuna umblă cu picioarele rupte,

nimeni nu știe cum arată moartea,

deși, la un moment dat,
toți ne trezim cu ea-n curte.

în dragoste nu se pune sare,

în vorbe nu se adaugă vânt

căci, din moși strămoși, cum se spune

toate au rânduiala lor pe pământ.

Azi, vâltoarea verii m-a iubit pe mine

Azi, ochii zilei s-au deschis,
cu un surâs perfect, doar pentru mine
ignorând cerul retras în înaltul lui regesc
timid și aprins ca un îndrăgostit,
pământul scufundat în praful verii
solid și monoton ca moartea,
furnicarul numit omenire
prea grăbit și repede uitător.
Azi, vâltoarea verii m-a iubit pe mine
cu vipia fetelor mari
la vârsta primelor vise
când viața apare
doar  iubire și frumuseți,
neumărate și candide frumuseți,
dar și inocențe
când cu nepăsare îți spui:
de ce să mă doară, 
când poate să nu-mi pese?!
Azi, inspirând, expirând - respirând
în același ritm cu ziua de iulie
n-am nevoie să fiu ținută de mână
ca să găsesc drumul șerpuind
pe miriștea fierbinte...

Eu când vorbesc tac

Nu-ncerca să mă înțelegi când îți vorbesc;
de bună seamă, atunci nu-ți spun nimic
doar prefir aerul printre strunele 
viorii vocale ce devin
păcălindu-i  pe cei mulți cu prezența 
și cu disimulatul meu interes.
Dar sunt a ta, cu totul a ta
atunci când în preajmă îți tac
mângâindu-ți chipul încruntat cu privirea 
alungând din juru-ți temerile negre.
Doar privindu-mă, nu știi cine sunt,  ce doresc,
dar, dacă vrei să cunoști
iubirea pe care o pot răsfira pentru tine
între cer și pământ, pe fundul mărilor
pe aripile păsărilor
tapetând cu ea depărtările,
taci uneori alături de mine,
doar privindu-mă,
și-atunci am să știu
c-ai înțeles.

primăvara toamnei mele

salcia uscată din mine
a-nflorit azi dimineață din nou
fără să-mi dea de știre
că mugurii pot apărea din senin
și tot în senin
se pot pierde...
mări de verde crud m-au invadat
înțelese să-mi deturneze nostalgiile
amorțirile
și negările,
trezindu-mi visele
uitate de veacuri...
pare că primăvara toamnei mele va-nvăța
că există patrii
unde iarna nu cade niciodată...

Mi-e dor de existențe delicate

Mi-e dor de existențe delicate
suav construite în jurul esenței ,
călăuzitoare întru armonie
pentru eternitate.

Mi-e dor de ființe atente
cu viața universului, 
cu viața lor
cu viața mea
cu viața altora
cu ideile.

Mi-e dor de oameni 
având frumosul în sânge
respirând binele
și onoarea
și compasiunea
și rușinea.

Mie dor, tare dor
de omul adamic...

De sminteală mă tem cel mai tare

Așa cum alții se tem de ger,

eu mă tem cel mai tare de sminteală,

de firescul uitării de sine

urmând dorințele adormite,

de irumperea gurilor negre, nesătule

pe care de ani

le-am izgonit în noapte.

Așa cum alții se tem de singurătate,

eu mă tem de uitarea

cea așternătoare de negare

peste tot binele

ce vreodată s-a făcut pe pământ.

Așa cum alții se tem de ceilalți,

eu mă tem de mine cea necunoscuta

cea în negură păstrata

căreia nu i-am dat voie niciodată

la lumină.

Poveste fără de sfârșit

De ce să-mi placă zgomotul,

când armonia mi-e la-ndemână

îți spuneam, ușor îndepărtându-ți cu palma

un gând ce-ți căzuse suav pe frunte,

sperând să înțelegi

necuvintele ascunse sub vorbe,

prea sărace să-ți spună

că nimeni nu poate da celuilalt

din bucuria lui de-a trăi?

un gând, și înc-un gând, apoi s-au șters,

neștiind ce să mă fac cu tine

prea tentat să cauți

iluzia tinereții în mine

iluzia înțelepciunii în tine,

iar tinerețea fără de bătrânețe în iubire.

O întrebare chinuitoare

prin preajmă și ea

despre cum să reușesc să-ți spun că

să fii plin de dor

e la fel de frumos

cu a fi îndrăgostit?!