Despre departarea de scopuri ca masura a existentei noastre

“ Nu stiam inca pe vremea aceea ce este departarea dar o simteam: ca poti cuprinde in tine atat de multe lucruri si atat de contradictorii, ca tot ce aparent e incompatibil isi are in acelasi timp valabilitatea sa, ca poti simti aceasta fara sa te topesti de spaima, ca adevarata glorie a naturii umane trebuie exprimata si rasplatita, acestea au fost propriu-zis lucrurile  pe care le-am invatat de la ea.” (E. Canetti: Limba salvata, istoria unei tinereti)

Pentru ca trecerea timpului mi-a devenit in ultimii ani o obsesie, voi relua cateva consideratii pe tema, inspirate si de randurile lui Canetti.

De ce departare si, mai ales, departarea de cine, s-ar cere delimitate aici, daca intentionam sa dezvoltam?! Departarea de scopurile tale, atunci cand ajungi in situatia ca faptele sa-ti contrazica, zi de zi, ceea ce ai gandit si ai construit cu  truda intreaga viata; ai nevoie ca, ajuns  au bout de la vie, sa fii multumit si sa poti exclama: uite, acesta sunt eu, acesta am luptat sa devin, de-acum pot incheia linistit capitolul numit viata, lasand locul altora sa dovedeasca ce pot!

In adolescenta si in tinerete, ni se pare ca suntem cei mai frumosi, cei mai destepti, cei mai priceputi, cei mai vizionari, cei mai intelepti, noua nu ni se va intampla sa ne ratam (de fapt, ce e ratarea?!) pentru ca noi le vom face pe toate la timpul lor; ne imaginam  ca suntem vesnici, ca vom avea timp sa facem tot ce ne propunem ca intreprinderile noastre sa fie fara gres. Ratarea li se poate intampla altora, mai neadaptati, dar nu noua care suntem asa de bine orientati. Noi avem tot timpul din lume la dispozitie sa facem de toate  si vom  profita de fiecare ocazie intalnita pentru a ne dovedi propria masura. 

In prima tinerete, ne planificam viata pe mult inainte si ne propunem tinte: pana la treizeci, vom avea o cariera si o familie, pana la patruzeci, cresterea copiilor si acumularile materiale, pana la cincizeci, desavarsirea de sine, dupa cincizeci, nepotii si ultimele zvacniri inainte de pensie, iar la saizeci, in sfarsit, ne propunem sa incepem sa traim liberi, fara griji, si sa ne bucuram de viata. E cineva care, privind retrospectiv, n-a gandit asa?!? Si ce-ti trebuie ca sa nu te simti ratat decat: sa fii unde trebuie, cand trebuie si cu cine trebuie?! Daca mai esti si asistat divin, atunci este chiar mai mult decat iti poti dori!

Cu timpul insa, pretentiile pe care le ai de la tine incep sa-ti scada si sa-ti acorzi o groaza de circumstante atenuante pentru lucrurile neterminate pe care le lasi in urma. Incepi sa fii urmarit de regrete si sa intri in panica. 

Ce nu observam din start, e ca pierdem din vedere sa planuim ceea ce este mai important, starea de implinire; daca tot ceea ce visam ne va conduce la impacarea de sine si cu sine si daca, ajunsi la capat, putem sa recunoastem: da, asta am dorit sa fac, aici am vrut sa ajung in final, viata mea nu a fost un esec! Am inteles ce am trait, pentru ce am trait, am observat lucrurile pe langa care am trecut, am trait implicat, devotat, aplecat spre ceilalti, plin de compasiune,  in fine, am fost un om viu, in adevaratul sens al cuvantului.

Ce inseamna atunci esecul? Ce altceva decat sa nu gasesti sensul in ceea ce ai trait, sa nu fi intrezarit calea necesara atingerii scopurilor tale, sa ti se para ca tot ceea ce ai cladit, ai cladit pe picioare de nisip si nimic din ceea ce ai facut nu dureaza ?! Ca nu ai realizat cand a trecut timpul pe langa tine, nu intelegi cum de ti-a scapat ca te pierzi in lucruri marunte, neimportante, ca nu te poti referi la nimic solid din tot ce ai facut in ultimii  ani? Ca nu ai reusit sa fii consecvent in nimic, n-ai reusit sa iti imprimi existenta in nimic, nici macar in memoria prietenilor? Si aceasta este departarea de care am amintit in titlu, daca n-ati inteles pana acum unde bateam...

Cand incepi sa realizezi asta? Evident, putin inaintea sfarsitului si, de regula, prea tarziu pentru a mai putea repara ceva, desi se spune ca nu este prea tarziu niciodata... Astfel, ceea ce-ti mai ramane de facut e sa te obisnuiesti cu gandul ratarii, sa vegetezi in asteptarea inevitabilului si sa nu mori de spaima momentului final.

Intrebarea este, e posibil sa ni se intample si noua si de ce? uite de-aia! fiindca intotdeauna esti tentat sa-ti gasesti circumstante atenuante si motive de autoingaduinta. N-a depins numai de mine, vom spune, n-am fost ajutat (si, spunand asta, vom roti ochii imprejur, luindu-i pe ceilalti drept martori, sa confirme), astrele nu mi-au fost favorabile - adica n-a fost sa fie – altii si altele sunt de vina pentru ce n-am reusit noi; dar vom evita o scrutare a adevaratelor motive: comoditatea, lenea, indolenta, nepasarea, inconsistenta, inconstienta. Stim ca totul se plateste, stim ca totul se deconteaza intr-o zi, dar ziua aceea e atat de departe, nu poate fi chiar maine, nu-i asa?!

Ce putem face atunci  ca sa nu pierdem din vedere departarea – indepartarea de noi si de scopurile noastre? In primul rand, sa ne gandesti cat de des posibil: unde sunt acum? cine si ce sunt eu pentru mine si pentru altii? mai am timp?

Chiar, eu unde ma gasesc acum?