singurătatea ca o cămașă
frumos ajustată pe trup,
de îmbrăcat deopotrivă
la ocazii și în zile obișnuite,
de albit de câte ori capătă nuanțe
ce trebuie clarificate,
singurătatea ce te-nsoțește pretutindeni
din copilărie și mai departe
mai grijulie decât un tovarăș bun,
singurătatea ce te-a adoptat
așteptându-te la nevoie
să revii din lumea clocotindă,
singurătatea cu care deja ai nuntit
și a cărei rochie de mireasă
n-o mai dezbraci după noaptea nunții,
ea, singurătatea, îți intră pe sub piele
confundându-vă.
Superba ilustratia da' tare, tare trist textul...
RăspundețiȘtergerema gandesc ce sa va raspund, dar nu gasesc argumente. :)
RăspundețiȘtergereMă întrebam uneori, singurătatea intră în noi, sau noi intrăm în singurătate. Și iată - mă cu răspunsul dat de dumneavoastră: ne confundă :)
RăspundețiȘtergereDa, extrem de trist. Parca sunteti doua Marii intr-una singura. O vreau pe cea cu umor si calma in veselia ei inapoi.
RăspundețiȘtergereMaria cea vesela scrie poezii triste. 😊
RăspundețiȘtergereAșa pare...
RăspundețiȘtergere