what was that?!




luni, 31 ianuarie 2011

Despre orgoliu, vanitate si mandrie

Motto: "O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune."


Am cautat definitii despre fiecare dintre ele si n-am gasit decat un lant de sinonime, toate definind aceeasi atitudine, ambitia neintemeiata, dorinta de a-i impresiona pe altii,  trufie, îngâmfare, înfumurare, iar eu as mai indrazni sa adaug aici si fudulia; prin largirea ariei, toate duc la deșertăciune si zădărnicie.


Vreau sa incep prin a va povesti un vis pe aceste teme, vis pe care l-am avut in saptamana dinaintea Craciunului. Ca o lamurire: de cand am inceput sa constientizez valenta atitudinii, la fiecare spovedire amintesc  acest pacat despre care ma suspectez, iar in ziua premergatoare visului, tocmai il marturisisem. 


Prin urmare: se facea ca (daca nu va convine formula de incepere, acceptati-o totusi, caci e consacrata pentru povestirea viselor!) ma aflam intr-o biserica, cel mai probabil catolica, tinand cont de arhitectura interioara, iar eu ma aflam pe culoarul de acces din partea dreapta, mergand inspre altar (care era reprezentat de un podium). Biserica era plina de lume care ocupa bancile centrale, iar eu ma uitam dupa un loc liber; cautand astfel, l-am auzit pe preot rostind: cine vrea sa-si cunoasca pacatele, sa pofteasca pe scena (da, scena!)! Pentru ca tot ma aflam in miscare, am pasit si eu, instantaneu, pe podium, unde m-am regasit alaturi de mai multe persoane de toate varstele; n-as baga mana in foc, dar cred ca eram, in total, 12, ca apostolii (!). Am fost pusi sa ne culcam pe burta, fata in fata, iar preotul trebuia sa treaca prin fata fiecaruia. Ideea era ca sutana preotului ar fi trebuit sa fie topita de un fel de plasma/foc, pe portiunea din corp ce corespundea cumva pacatului pe care il avea fiecare. Ulterior, tesatura se refacea. Greu de descris sentimentul asteptarii, ceva intre jena, nerabdare si speranta. Ajuns in dreptul meu, am vazut haina aprinzandu-se in dreptul gambei, iar pe pielea preotului, scrijelita pana la sange, aparea  litera T; am gandit instantantaneu: Vanitate, iar cateva secunde dupa mine, preotul a rostit: Trufie. Bang! Iata pacatul! Sa zici de visul asta ca e premonitor, sa nu zici, judecati si singuri. Probabil ca subconstientul meu rumega de multa vreme subiectul asta si probabil ca il va mai rumega multa vreme.


Trufia este unul dintre pacatele capitate, poate primul, avand in vedere ca primul intre ingeri a cazut de-a pururi, in numele lui. Animat de trufie, ogoliu, mandrie, cum vreti sa-l numiti, nu mai este loc de smerenie, de mila, de bunatate, de introspectie, de candoare. Te trezesti, dintr-odata, in contratimp cu spiritualitatea, cu sentimentul ca esti sortit damnarii. Pentru cei care nu sunt chemati spre spiritualitate, acest pacat nu exista, caci ei nu-si pun intrebari asupra lui, dar pentru cei care obisnuiesc sa cada  pe ganduri a meditatie, cautand sensul si iubirea in ceea ce traiesc, ce lupta!!!


Am cazut si eu pe ganduri, pentru prima data, acum vreo douazeci de ani, citind "Intre Dumnezeu si neamul meu" a lui  Tutea, lectura inedita pentru mine, fiind nascuta, crescuta si traita toata tineretea in comunism , intr-o familie taraneasca in care problemele ideologice erau pe ultimul plan (desi nu si cele religioase). Simteam si eu ce rau e comunismul, dar n-o sa ma credeti daca am sa va marturisesc faptul ca nu m-am  lamurit  despre problema  detinutilor politici pana dupa revolutie (conventional, s-o numim asa). Prin urmare n-am avut acces la alte carti decat la cele ce se publicau in epoca in editurile romanesti, iar aparitia acestei carti a fost pentru mine un eveniment.


Ca sa revenim la firul povestii, pentru prima data am inceput sa meditez la orgoliu citind aceasta carte, in care Tutea afirma ca traieste in Imitatio Christi: "Sa te dispretuiesti in fiecare zi, pentru ca sa aiba loc Dumnezeu in vidul lasat in tine." Vorba lui Tutea, cand am citit asta, am ametit.  Ideea dispretuirii sinelui era pentru mine atat de noua si, evident, pretioasa, pentru ca ea contazicea tot ce auzisem si gandisem eu pana atunci! Nu stiu daca ea ar fi avut acelasi efect asupra mea, daca o citeam in adolescenta, ori in prima tinerete, dar cred ca ea mi-a fost revelata la momentul oportun, in care puteam s-o intelg. Ce-ar mai fi de amintit aici, ca sa pot incepe sa vorbesc pe tema ar fi ca natura mea e, genetic, una mandra, fara nici o explicatie; asa m-am nascut!


Spicuind  doar cateva definitii de dictionar, uite ce recolta colorata de enunturi am gasit pentru acest gen de atitudini: "încredere exagerată în calitățile proprii", "atitudine de superioritate nejustificată față de alții, îngâmfare; înfumurare; semeție; fală; fudulie", "opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale", "părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială", "atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare" s.a. Indiferent la care te-ai uita, conotatia atitudinii este negativa si de repudiat.


Ce ne face sa adoptam astfel de atitudini? Evident, dorinta de a-i impresiona pe altii, de a accede pe scara sociala, de a ne acorda importanta, de a ne vedea cu alti ochi. Ne putem gasi multe "calitati" atunci cand suntem firi mandre, orgolioase, regula fiind ca, cu cat suntem mai gaunosi, cu atat dovedim mai multa vanitate; Doamne, apara-ne! In popor exista o gama larga de zicatori si proverbe pe tema, ar colora textul, dar nu e cazul sa insist aici.


Ce se mai poate observa la vanitosi?! o nemasurata incredere in puterile proprii (ceea ce nu-i neaparat rau, daca nu pierzi controlul!), o absenta totala a simtului masurii, realitatii si, mai ales, a simtului ridicolului, o tendinta de dispret a valorilor altora si a valorilor in general, ideea ca lumea incepe si se termina cu ei, lipsa de toleranta, rasismul, barfa sub toate aspectele ei, lipsa oricarei urme de modestie, lipsa de intelegere si multe altele. Vanitosii sunt intotdeauna "buricul pamantului" si masura tuturor lucrurilor. Evident, pentru ei Dumnezeu nu exista, viata este evolutie pura, dirijata de selectia naturala in care invinge cel ce este mai puternic. Reflexivitate, gandul la aproapele, indoiala? Puah, ce sunt astea?


Cand apar primele semne de vanitate? Atunci cand incepi sa vezi prosti peste tot in jurul tau, cand te compari cu ceilalti si ti se pare ca tu esti mult, mult mai grozav decat ei, cand cazi in propria ta admiratie si cand ii judeci pe ceilalti; ajuns aici, deja ai scapat caii si nu mai realizezi ce e natural si ce nu , in modul in care privesti lumea.


Pentru ca am inceput cu visul despre vanitate, am sa sfarsesc facand consideratii tot in ceea ce ma priveste, avand in vedere natura mea mandra (si tocmai pentru ca, in marea Lui bunatate Isi mai arunca ochii, din cand in cand, asistandu-ma, m-a busit de cateva ori spre pragul de jos, ca sa-mi aduca aminte ca e cazul sa-mi intorc ochii spre cer): incerc sa nu judec pe nimeni; incerc sa nu fac pe grozava; incerc sa nu tin seama numai de interesele mele; incerc sa nu nedreptatesc pe nimeni; incerc sa nu barfesc pe nimeni; incerc sa nu urasc; incerc sa fiu cel mai aspru critic al meu; incerc sa tin o mana intinsa spre altii; incerc sa am o fire reflexiva; incerc sa marturisesc adevarul; incerc sa nu ucid pasarile cantatoare. Incerc...; incerc.

joi, 27 ianuarie 2011

Nel mezzo del cammin di nostra vita sau cum traim ?

Traim repede, traim urat, traim bezmetic, traim fara sa gandim si sa ne gandim. Traim fara nici o regula, dar vrem ca viata noastra sa fie ordonata si asezata. Traim fara a ne uita in jur, fara a tine cont de sensibilitatile altora, fara pic de toleranta si de intelegere, fara a considera ca suntem muritori si ca, odata cu fiecare zi ce trece, firul  se infasoara tot mai mult pe ghemul timpului de ne-a fost dat. Traim in deriva, traim cu delasare, traim in dispretul zilei de maine si a celor ce vor veni dupa ea, caci nimic nu ni se poate intampla noua. Traim fara sa gandim ca, cu masura cu care masuram, cu aceea ni se va masura.
Ca ne comportam asa in tinerete, pare oarecum firesc si acceptabil, deoarece prioritatile noastre sunt altele si, asemenea tuturor traitorilor, parcurgem timpul actiunii, al acumularii, al afirmarii, al afisarii noastre. Traim in acea etapa perioada generalizarilor, a lipsei de nuante, a vietii en-gross
Luam viata in piept, in adolescenta din ce in ce mai timpurie, porniti pe fapte mari, considerand ca totul ni se cuvine, ca totul ne este favorabil, ca putem face abstractie de reguli, ca noi suntem aparte de altii, ca noua nu si se poate intampla sa gresim, ori sa ne ratam; atunci, totul se poate intampla altora, niciodata tie. Nu suntem atenti la nimeni, nu invatam de la nimeni, caci nimeni nu invata, cu adevarat, din greselile altuia. Ceilalti sunt demodati, anosti, nepriceputi, plafonati, fara idei, dar nu noi.
Ne amagim astfel pana la jumatatea vietii,  ignorand si irosind prosteste cea mai frumoasa si mai productiva etapa a vietii noastre. Unii ne trezim, oarecum, dupa ce implinim patruzeci de ani, poate chiar mai tarziu, ca dupa o boala lunga, cu ochii carpiti, incercand sa evaluam pierderile si sa mai construim, din resturile care ne-au ramas, o existenta de care sa nu fim foarte rusinati. Nu ne-am trezi, poate, nici atunci, daca articulatiile nu ne-ar da de veste ca am imbatranit, daca n-am incepe sa chelim, sa facem burta, sa observam ca cei tineri isi pierd interesul fata de noi, cu alte cuvinte, ca pielea noastra batrana nu mai face nici cat o ceapa degerata. Atunci e posibil sa ne punem intrebari intarziate despre ce am vrut si ce am obtinut, ce am cautat si ce am gasit, unde ne-am propus sa ajungem si unde am nimerit, prin urmare, cine suntem noi, de fapt?! Cum de ni s-a intamplat tocmai noua sa ratacim drumul? Unde s-a scurs asa de repede tot acel timp, fara sa bagam de seama? Cine este omul strain care ne priveste din oglinda? Copiii astia asa de mari sunt ai mei? daca am facut tot ceea ce trebuia, la timpul cand trebuia, de ce nu sunt multumit? Si intrebarea majora: cand a trecut viata si cine a trait in locul meu?
Altii nu realizam momentul, continuad sa asteptam, la nesfarsit, clipa favorabila a afirmarii, uitand ca temelia pe care vrem sa construim e mai subreda decat lutul moale. E cazul celor care cred intotdeauna ca forte exterioare (astrele, rudele, vecinii, sefii, colegii, nu conteaza cine) comploteaza la nerealizarea lor, ceilalti le sunt potrivnici, au ceva cu ei; oricum, ei n-au nici o vina...
Ce n-ar trebui sa pierdem din vedere? Ca intotdeauna trebuie sa ne fixam o tinta si un ideal, cu cat mai repede, cu atat mai bine; ca trebuie sa ne tinem de acel obiectiv si sa realizam ca timpul trece cu aceeasi viteza pentru toti, ca ce n-ai facut la timp, greu poti face mai tarziu; ca forta cea mai mare, indiferent in slujba carui obiectiv o pui, o ai in tinerete si ca nu degeaba se zice ca "toate se fac la vremea lor si ouale rosii de Pasti!"...
Ca egoismul, rautatea, mandria, intoleranta, orgoliul si vanitatea, dispretul, calcatul pe cadavre, nu fac din tine un om mai priceput, nici mai cu sanse, ce reusesc aceste mari defecte fiind sa te distanteze de oamenii care ti s-ar putea alatura si ajuta in drumul devenirii tale spirituale si morale...
Ca totul se termina, mai devreme sau mai tarziu si ca trebuie sa fii tot timpul constient de asta; ca "nemurirea" (pe care eu o asociez cu ramanerea in memoria celorlalti) nu se castiga decat daca esti un om care ai fost in stare sa aduci bucurie si implinire si celorlalti...
Ca singuratatea/insingurarea spirituala e mai rea de o mie de ori ca singuratatea fizica; ca nu te vei simti niciodata singur, decat daca tu vrei sa te simti asa...
Ca totul depinde de noi si de momentul in care alegem: am pierdut unele lucruri pe care nu le-am facut la vremea lor, dar sunt multe altele pe care le mai putem face...
Cel mai mult, nu trebuie sa pierdem din vedere frumusetea vietii si sa ne temem ca ea sa nu devina "frumusetea pierduta a vietii".
Cred ca voi reveni la aceasta tema, caci recurenta ei ma bantuie.







Despre durerea fericita si fericirea dureroasa...

Par simple jocuri de cuvinte, la prima vedere, dar voi incerca sa va conving ca, intre cele doua stari/sentimente, exista diferente uriase prin ceea ce le induce si prin asteptarile pe care le ai in urma trairii lor.
Starea de durere ar trebui, in mod obisnuit, sa fie incompatibila cu cea de fericire: sentimentele sunt complet opuse, iar tu iti poti pune intrebarea: cum naiba sa te simti fericit, cand esti indurerat? Uite ca se poate; ceva iti produce durere, dar tu esti totusi fericit/multumit ca ai facut tot ceea ce ai putut ca sa imblanzesti acea durere; ori ai incercat s-o inlaturi si incercarile respective ti-au dat starea de satisfactie ca ceea ce era posibil din partea ta a fost facut; iar tu poti sa fii fericit ca ai avut sansa aceea; sa suferi cu stoicism pentru ceea ce ti-a fost dat, pentru ca esti impacat si poti suporta acea durere ca si cand ar fi parte a durerilor subintelese.

In urma unei astfel de dureri te simti asistat si iubit, si gasesti puterea sa mergi mai departe. E cazul in care ai vrut, ti-a reusit, dar lucruri independente de vointa ta si-au pus amprenta. In urma unei astfel de dureri nu ramai mahnit, ci impacat.

Poti ajunge sa traiesti aceasta stare  cand soarta este implacabila, dupa ce pierzi persoane dragi, dupa ce constientizezi ca asa a vrut Dumnezeu.  
Fericirea dureroasa e un fel de vraja, data de diferentele dintre: a fi si a nu fi, a avea si a nu avea, a vrea si a nu putea; o stare de fericire dureroasa in care lacrimile nu iti cad si se consuma in locul in care au izvorat; fericit, dar indurerat.  Desi esti fericit, fericirea ta nu e deplina, are in ea un ce care doare. Lucrul pe care ti-l doresti cel mai mult nu se poate implini fara suferinta altcuiva, fara sa incalci regulile morale si sociale, fara a parea deplasat.
Lucrul pe care il doresti este in fata ta, depinde de tine, n-ai decat sa intinzi mana si sa-l apuci, dar ceva te retine, de parca te-ar arde. Caci devii constient ca, daca o faci, din fericit te poti transforma in nefericit.
Fericirea dureroasa, din acest punct de vedere, pare de o mie de ori mari rea decat durerea fericita: sa vrei, sa poti, sa depinda de tine, dar sa stii  ca daca indraznesti, vraja se spulbera, iar tu te trezesti din printesa imbracata in haine scumpe, in zdrentaroasa lapidata. Sa stii ca, tot ce iti ramane de facut e sa visezi. Numai in acel vis esti fericit, dar, dupa trezire, doare. Voi ati trait o astfel de stare?

miercuri, 26 ianuarie 2011

Adevar, minciuna si sinceritate

Intotdeauna mi-am inchipuit Adevarul in compania Cuvantului, Luminii, Iubirii si Dreptatii, asa cum au si fost create: cuvantul a creat lumina, lumina a atras  iubirea facand totul clar, adevarul n-a putut rezista fara iubire, iar dreptatea n-a putut fi conceputa fara toate acestea , pentru ca ele capata si mai mult sens decat au, doar impreuna. Nu stiu daca voi scrie despre  toate, cu timpul, dar, pentru ca in ultima vreme am purtat diverse discutii despre adevar si sinceritate, voi incerca sa ma exprim asupra lor.
Prin urmare, ce este adevarul? O definitie seaca , de dictionar, ne lamureste, neinspirat, ca reprezinta concordanța între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă, neluand in considerare valentele, importanta, ori relevanta conceptului. De altfel, dictionarul are dreptate, caci este treaba filosofiei sa opereze si sa faca lumina in definirea si relevanta categoriilor sus-amintite, si nu se poate sa nu recunosti ca adevarul a generat intotdeauna  polemici filosofice.
Ma indoiesc ca voi reusi , cat de putin,  sa ma apropii de subiect, nedetinand uneltele necesare de operare (cultura, instruirea, adecvarea), dar pot sa vorbesc despre ce consider si simt eu a fi adevarul, despre cat adevar as dori sa aud de la altii, despre cat ne poate influenta adevarul viata. Luati-o deci ca atare: simple consideratii ale unei persoane marturisitoare de adevar.
Asadar, ce consider eu despre adevar este ca  el nu poate fi decat absolut, reflectandu-L pe El, prezentandu-L pe El, punandu-L pe El in lumina. Pentru mine, adevarul nu poate fi relativ, caci acela nu mai este adevar, e deja minciuna. Adevarul nu mai este adevar atunci cand suporta grade de comparatie. Punct.
Se poate spune altceva mai concentrat despre adevar? probabil ca da, eu, una, nu pot, caci asta simt.
Ce este sinceritatea, in aceasta lumina: capacitatea de a reflecta adevarul, de a-l marturisi, de a-l servi; nu exista adevar fara sinceritate, caci si cea mai mica urma de ocolire a adevarului, fie si prin omisiune de abordare, lasa loc minciunii. Jumatatea de adevar inseamna deja minciuna; omisiunea de date inseamna deja minciuna; adevarul trunchiat este deja minciuna. Adevarul este total, ori deloc; nu exista: a spune putin adevar, a te indragosti putin, a muri putin! Ba da, a muri putin se poate, atunci cand incepi sa nu mai deosebesti adevarul de minciuna.
Ca mod de viata, cel mai usor este sa adopti sinceritatea in relatiile cu toata lumea, pentru ca atunci nu vei mai fi framantat de grija sa nu dai in vileag exact ceea ce vrei sa ascunzi. Cel mai greu de inteles este ca, mintindu-i pe ceilalti, te minti intai pe tine; pentru ca niciodata nu le vei apare celorlalti  asa cum esti, de fapt; incepi sprin a convietui cu minciuna, si ajungi ca ea sa te  populeze total, incepand sa crezi si tu ca esti altcineva, cel ce ai dori sa fii, fara sa fii, de fapt. Dar, cum despre minciuna se stie ca are picioarele scurte, exact ceea ce iti doresti sa ascunzi, din intamplare, spre marea ta jena, poate iesi la suprafata, atunci cand doresti mai putin. Urmarea? Lipsa de incredere a celorlalti care, desi eu personal nu stiu ce inseamna, banuiesc ca ustura ca naiba! Simplul fapt ca as putea fi banuita ca nu spun adevarul ma aduce intr-o stare vecina cu debusolarea.
Desi Minciuna e de genul feminin, (o minciuna-doua minciuni-un lant de minciuni) paradoxal, femeile sunt mai interesate si marturisitoare de sinceritate decat barbatii si fac mai mult caz de adevar, mai ales in relatiile de cuplu;  poate si pentru a-si verifica instinctele; poate si din dorinta de a afla in ce punct se afla intr-o relatie; poate si pentru a sti cata incredere pot sa aiba sa construiasca impreuna cu celalalt, caci increderea se construieste cu pasi mici; poate ca interesul pentru  sinceritate este atavic la femei., cine poate sti?! Cert este ca am vazut mai multe femei spunand adevarul, decat barbati.  Nu cunosc statistici, dar, la cat am observat in viata pana acum, proportia femeilor sincere este posibil sa fie mai mare decat cea a barbatilor sinceri. 
Ca o concluzie, la ce ne pot duce adevarul si sinceritatea? In primul rand la integritate, a ta in fata altora, dar, mai ales, a ta fata de tine ; la relatii normale, bazate pe incredere si reciprocitate; la pretuirea celorlalti si la increderea lor, ceea ce, intr-un fel, ne "nemureste" in amintirea lor; la rezolvarea problemelor noastre, caci stim de unde am plecat, in ce punct ne aflam si ce mai trebuie rezolvat; la salvarea unei relatii schioape in care nu ne mai tin impreuna decat mai marile frici de singuratate si de necunoscut.
Nu poti sa existi in afara adevarului, caci, lucru deja comun, el ne face liberi. Nu e niciodata prea tarziu pentru adevar, dar, pentru asta, trebuie sa inveti, mai intai, sinceritatea.  Daca ajungi la acest stadiu, adevarul poate fi marturisit in gura mare si ai toata libertatea s-o faci, caci toti vor lua in consideratie ceea ce spui.

marți, 25 ianuarie 2011

Cum mi-am petrecut 2010

Fără pretenţii, 2010 a fost un an în care am trăit senin: partea goală a paharului a trecut drept plină, zile goale altădată mi-au părut plăcute zile de reflecţie, singurătatea mi-a părut libertate, într-un cuvânt, am recâştigat frumuseţea pierdută a vieţii. Am experimentat un fel de downshifting, în varianta lui de oraş, dacă există aşa ceva!


Am deschis televizorul din ce în ce mai rar, până nu l-am mai deschis deloc, în schimb, toate aparatele mele de radio (acasă, în maşină şi MP3-ul) au fost deschise, non-stop, pe Radio România Muzical şi am ascultat muzică, muzică, multa muzică.


Am citit, de-a valma, beletristică, memorialistică, jurnalistică, filosofie şi eseuri, mai mult de un volum pe săptămână. I-am descoperit pe Amos Oz (de care m-am îndrăgostit de-adevăratelea şi din care am citit tot ce-am găsit editat în ţară) şi pe Robert Musil (Omul fără însuşiri) şi l-am recitit pe Canetti cu Orbirea şi trilogia autobiografică. Am observat că-mi plac enorm prozatorii evrei în care am găsit consistenţă şi un farmec deosebit al cuvântului.


Spre deosebire de ceilalţi ani, am alcătuit o listă a lecturilor mele, mai mult de curiozitate, ca să ştiu cam cât spor am la citit. Am mai citit, fără discriminare, Herta Muller, Matei Florian, Octavian Paler, Anna Politkovskaia, Ţvetan Todorov, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Steinhardt, Steinbeck, Kafka, Th. Mann, Naipaul, Pamuk, Vargas Llosa, Joyce, Strindberg, Jung, Ortega Y Gasset, Matei Călinescu, Sorin Lavric şi alţi câţiva. Dar, cel mai mult, l-am gustat pe Amos Oz, la a cărui Cum să lecuieşti un fanatic am lăcrimat copilăreşte, de emoţie. În ultima săptămână a anului am citit capitolul despre Ecleziast din Vechiul Testament care mi s-a părut extraordinar prin modul în care relativizează existenţa şi zbaterile omeneşti. Privind retrospectiv la titluri şi autori, am constatat că lista a fost bună, scuzaţi parafrazarea!


Pentru că sunt comodă, n-am ieşit prea mult din casă, dar am fost la patru-cinci concerte la Sala Radio şi la Ateneu, în toamnă, după deschiderea stagiunilor. M-am bucurat că am reuşit, în sfârşit, să prind Romanian Piano Trio în Bucureşti.


Spre deosebire de alţi ani, n-am părăsit ţara decât o dată, cu treburi de serviciu.


M-am întâlnit cu mulţi prieteni şi colegi de facultate, mi-am făcut timp să mă bucur de viaţă şi de micile plăceri ce derivă din prietenie şi împărtăşirea ei. Mi-am încheiat ultima zi a anului şi am început-o pe prima a noului an citind Amor intellectualis, şi ce bine mi-a fost! A! Şi-am ţinut închis televizorul de Revelion!


Au fost şi cîteva ezitări în anul trecut, dar, who cares, doar v-am spus că am văzut partea plină a paharului!


O fi mult, o fi puţin?!? Chiar nu ştiu! Cu siguranţă, mi-a fost bine!!!