Motto: "Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața" (Octavian Paler)
Cu bucurie, am descoperit zilele astea un autor nou: Andreï Makine; iar lectura romanului lui Femeia care aştepta mi-a sugerat gândurile pe care vi le voi împărtăşi aici. Pe scurt, eroina romanului, o învăţătoare de ţară cu studii universitare aprofundate, retrăgându-se într-un sătuc izolat dintr-un colţ de lume, aşteaptă treizeci de ani întoarcerea logodnicului ei plecat cu ultimul contingent să lupte împotriva Germaniei în cel de-al doilea razboi mondial. Jurămintele rostite la despărțire au constituit pentru ea un angajament, dar nu şi pentru logodnic care, declarat dispărut pe front dintr-o eroare, se stabileşte la Moscova unde-şi face o viaţă personală, fără să o anunţe şi pe ea care rămâne fidelă promisiunii de la 16 ani, ratându-şi o carieră universitară şi un alt mod de viaţă. De această femeie aparte în ceea ce priveşte comportamentul şi mentalitatea se îndrăgosteşte un tânăr cercetător cu douăzeci de ani mai tânăr decât ea, venit întâmplător în sătucul din
Bun, să revin la temă, întâi cu nişte întrebări: merită să aştepţi o viaţă întreagă pe cineva ori un eveniment, în ambele cazuri iluzorii, să fii, prin urmare constant promisiunilor făcute în tinereţe când încă nici n-ai deschis ochii asupra a ceea ce înseamnă viaţă? Este aceasta o irosire, ori o cale spre desăvârşire a persoanei care-şi pune la încercare caracterul? Ce ne putem permite să cerem altora?
Răspunzînd global, eu aş înclina să cred, mai degrabă, că o atare aşteptare este o irosire, pentru că n-ai de unde să ştii ce pierzi aşteptând să se materializeze o iluzie. Poţi trece pe lângă oportunităţi special create pentru tine, iar tu să nu le dai curs pentru că, într-un moment al vieţii tale în care nu ştiai cum vor evolua lucrurile ţi-ai luat un angajament care să-ţi depăşească posibilităţile. Ori pentru că, dus de entuziasmul tinereţii, ai rostit prea repede o promisiune. Sau pentru că, pe atunci, nu realizaseşi încă direcţia ireversibilă a vieţii. Fie şi pentru că nu descoperiseşi încă faptul că certitudini nu ai decât în tinereţe, îndoielile venind odată cu bătrâneţea. O astfel de aşteptare ce se poate transforma într-un sacrificiu nu face decât să-ţi limiteze opţiunile, fie ele şi liber asumate. Iar eu cred că nimeni nu are dreptul să-ţi limiteze evoluţia obligându-te la privaţiuni, de orice fel ar fi acestea.
În lipsa unui răspuns concret în care ştii la ce să te aştepţi, nici cel căruia îi faci promisiunea n-ar trebui să te încurajeze la aşteptare şi să te oblige să iei decizii greu de respectat. Nimeni n-ar trebui să-şi permită să ceară altuia ceea ce el însuşi n-ar putea respecta ori oferi. Căci sacrificiul este liber asumat de persoana care doreşte să se sacrifice unui scop, dar nu întotdeauna acest sacrificiu este meritat.
Prin urmare, ce ne putem permite să cerem altora fără să-i prejudiciem? Putem pretinde de la ei respect, în condiţiile în care merităm acest respect, prin conduita noastră. Mai putem avea pretenţia la sinceritate dacă, la rândul nostru, suntem sinceri cu cei cu care întreţinem relaţii de orice fel. De asemenea, am mai putea cere încredere, în măsura în care şi noi oferim încredere. Şi cred că asta e cam tot ce putem pretinde, conştienţi fiind că ar trebui cerute numai în “contrapartidă”.
În urma înfiripării unor relaţii avem aşteptări de la parteneri şi suferim când aşteptările noastre n-au răspuns, ori sunt înşelate. Nimeni nu-i vinovat de această suferință în afară de noi înșine, pentru că nu vrem să acceptăm că nu putem pretinde altora iubire, nu putem aştepta recunoştinţă, nu putem cere sacrificiu, chiar dacă noi le oferim pe toate. Sau putem, dar n-ar trebui să ne permitem asta, căci atunci deja le impunem restricţii celorlalţi. Este treaba noastră ce ne putem permite să promitem, dar nu e mai puţin adevărat că promisiunile pe care le facem trebuie bine cântărite anterior. Tot ce putem face pentru a ne limita așteptările și preveni suferințele inutile este să trăim cu multă atenție.
