Motto 1: ”Amice, orice teorie-i gri, doar pomul auriu al vieții-i verde” (Goethe, Faust)”Motto 2: ”Cât de fragil și de straniu este totul pe lumea asta!” (Andrei Makine, Fiica unui erou al Uniunii Sovietice)
Azi am citit, pe nerăsuflate, singura carte a lui Andrei Makine pe care nu apucasem s-o citesc până acum, dintre toate ale lui traduse în România: Fiica unui erou al Uniunii Sovietice. Diferită ca stil de toate celelalte, am tot încercat să-mi dau seama unde vrea să ajungă în această carte, de ce a fost prima pe care Occidentul i-a luat-o în considerare și de ce a produs ea așa un interes ridicat, fiindcă, până într-un anume punct, mie nu-mi spunea nimic. Și m-am dumirit abia spre sfârșitul ei. Am înțeles că, fără o astfel de carte, Franța nici n-ar fi observat ce autor desăvârșit este Makine și ce stil deosebit are. A fost, într-un fel, ”pactul” lui cu diavolul literar, pentru a ne arăta, mai apoi, de ce este în stare. Deși cartea nu este proastă, ea nu este a lui Makine pe care îl iubesc eu din Testamentul francez, din Pamântul și cerul lui Jaques Dorme, din Pe vremea fluviului Amur, ori din celelalte. Dar să vă povestesc întâi despre ce este vorba.
Romanul focalizează, în paralel, două existențe, a unei familii sovietice și a fiicei acesteia; în esență el urmărește destine și motivații ale acestor destine și ale compromisurilor de tot felul la care eroii au fost nevoiți să recurgă pentru a supraviețui. Pentru occidentali, romanul poate să fie unul exotic ori pitoresc, care povestește alte pagini, doar bănuite, ale existenței duse de est europeni în timpul ciumei roșii. Pentru noi sunt pagini dureroase, despre adaptările forțate pe care a trebuit să le suferim toți la o societate anormală, despre motivația care i se poate atribui așa-zisei noastre ”rezistențe” la dictatură, despre cum, atitudini care altfel ar trebui repudiate, capătă o explicație și devin de înțeles într-o societate totalitară.
Primul fir al romanului reprezintă o poveste de dragoste între doi tineri sovietici care s-au cunoscut pe frontul celui de-al doilea razboi mondial, el soldat rănit, ea infirmiera care-i salvează viața, evenimentele ulterioare unindu-le destinele, supraviețuind, în acele vremuri atât de grele, doar datorita armoniei pe care iubirea a adus-o familiei lor. In urma faptelor de vitejie din război el este declarat ”erou al Uniunii Sovietice” ceea ce-i umple de mândrie pe amândoi, dar le și ușurează, într-un fel, viața în acele vremuri tulburi. Grav rănită în război, ei i se interzic eforturile și nașterile, ceea ce n-o împiedică, totuși, să aibă doi copii, din care supraviețuiște fetița care devine eroina numărul doi a romanului. Într-un accident stupil, la o coadă la unt (cozile acelea la care stăteam și noi pentru a găsi mâncare și care sunt descrise desfășurându-se exact ca ale noastre), mama moare, eroul nostru se trezește, dintr-odată, singur și, regăsidu-se singur (fata este deja studentă) devine alcoolic. Dintr-un respectabil, devine pentru toți un paria, gândindu-se, în final, să se sinucidă. Scurta lui revenire la normalitate se dovedește un eșec.
Al doilea fir al romanului o urmărește pe fata lor, studentă la Moscova la Institutul de limbi străine, și modul în care ea deschide ochii în viață. Deja perioada este cea a anilor ’82- ’83, iar modul de supraviețuire în lumea sovietică este asemănător cu al lumii românești, ca două picături de apă. O întâmplare căreia îi cade victimă o determină să devină, fără prea multe remușcări, colaboratoare a KGB-ului, lucrând într-un institut de comerț exterior, rolul ei fiind de însoțitoare a reprezentanților companiilor occidentale care soseau în Moscova pentru diverse contracte cu statul. Munca presupunea, evident, prostituție și informare a KGB-ului, răsplata fiind o existență mai lejeră material. Acest fel de viață, la un moment dat, îi zgândăre puțin conștiința și încearcă o revenire la viața normală. Numai că încercările prin care este nevoită să treacă nu-i lasă alternativă, obligând-o să se împace cu condiția ei și să ducă, pe mai departe, aceeași existență duplicitară și chinuită cu care încearcă să se împace.
Ce m-a pus pe gânduri în urma acestei lecturi a fost asemănarea modului de viată sovietic cu cel pe care l-am dus noi aici, în perioada optzecistă: aceleași cozi, aceleași produse lipsă, același mod de reacție a populației, aceeași populație copiată la indigo. Același mod de represiune, deși parcă un KGB mai subtil, dar uzând de același mod de racolare; aceleași interese, aceleași obiceiuri, aceleași practici. Prin urmare, nici o deosebire, dovadă că, urmând rețeta, gustul mâncării este identic. Un experiment extins la câteva popoare care au devenit, ulterior, populații fără conștiință, singura preocupare fiind supraviețuirea, fără a-ți mai pune probleme de morală, milă, normalitate, firesc. Același mod de a reacție la oamenii în nevoie, el fiind nepăsarea. Același fel de ”descurcăreală”, de care unii mai suntem mândri și în prezent.
Citind cartea, te gândești că, dintr-o astfel de societate, nu prea ai cum să scapi, devenind pe viață prizonierul ei și începi să te luminezi cum de a fost posibilă o asemenea subjugare a conștiințelor. Dacă ești nevoit să trăiești instinctual, morala chiar începe să nu mai conteze, căci, orice încercare a ta de evadare se lovește de indiferența celorlalți care acționează ca o constrângere. Iar dacă celorlalți nu le pasă deloc de tine, sfârșești prin a le răspunde și tu la fel. Trăiești în mijlocul unei societăți care nu-ți permite să fii altfel decât ea, care te copleșește, singura scăpare fiind adaptarea. Prin urmare, nu se mai pune problema să judeci faptele acelor personaje, ele fiind nevoite să acționeze așa cum au acționat. Citind, nu poți să nu te gândești: eu ce aș fi făcut în locul lor? Și nu am găsit decât un singur răspuns – ca să înțelegi pe cineva, trebuie să intri în papucii lui și să umbli cu ei.
