Lumea prin care am colindat în 2011, ori ce-am mai citit

Motto: “O carte buna te lasa putin epuizat atunci cand o sfarsesti. In timp ce o citesti,  traiesti concomitent mai multe vieti.” (William Styron)

A trecut și 2011 și pot să spun despre el că a fost unul dintre cei mai buni ani pe care i-am avut vreodată. Tot ceea ce mi-am dorit s-a-nfăptuit, chiar așa cum am gândit-o: mi s-a publicat cartea (chiar dacă doar un amărât de manual) care zăcea în sertar de cinci-șase ani și nu credeam că va vedea vreodată lumina; m-am apucat să țin un blog la sugestia unei amice de face-book pe care azi nici n-o mai am în listă, dintr-un orgoliu prostesc (al meu, evident). 

Articolașele astea, chiar așa nătânge și neterminate, m-au bucurat de fiecare dată când m-am încumetat să scriu vreunul, pentru că, arareori, mi-au ieșit și idei interesante și m-au pus în contact cu lumea. M-au ajutat să mă cunosc mai bine, să mă definesc mai bine și să leg amiciții. Chiar mi s-au publicat câteva dintre ele și am avut ocazia să citesc zecile de comentarii exprimate la fiecare dintre ele, iar așa am putut să fac și o comparație între ce cred eu despre subiectul în cauză și ce cred alții.  Cel mai mult mi-a plăcut că lumea mi s-a arătat într-o altă față decât cea pe care i-o știam. Și cel mai important lucru pe care l-am dobandit anul acesta a fost seninătatea interioară perpetuată alături de încrederea că rolul nostru în a ne determina viața nu este deloc neglijabil, dacă reușim să ne convingem de asta.

Cu alte cuvinte, în anul care tocmai trece am plantat niște semințe, iar cu ele s-a-ntâmplat după pilda Semănătorului.  Cele pe care le-am văzut crescând m-au umplut de bucurie, iar celor pe care le-am  văzut uscându-se le-am urat de bine la întoarcerea în lumea fără întoarcere, consolându-mă că lumea ideilor e mare și nu toate ideile capătă o șansă. 

Am citit și anul asta, deși nu atât de mult pe cât mi-aș fi dorit, căci face-book a știut să mă ademenească și să-mi consume mai mult timp decât ar fi trebuit să-i dăruiesc. Dar și aici am întânit câțiva oameni cu o gândire scăpărătoare, alți câțiva foarte talentați, câțiva doar gureși și mulți prietenoși pur și simplu, în a căror companie îmi place să mă pierd, căci ei dăruiesc din prea plinul lor și altora. Mai mult, câțiva dintre ei m-au onorat cu încrederea de a-i cunoaște personal. 

Și a fost un an de zile, și a fost un an de nopți. Iar când nu am mers alături de voi, am petrecut în compania unor oameni pe care mi-ar fi plăcut să-i cunosc, dacă nu ar fi urcați pe piedestalul pe care stau autorii (și dacă unii n-ar fi devenit poveste între timp). Iar lumea prin care am colindat în 2011,  fără discriminare,  de la unul la altul,  a trecut și pe la:

- Ion Vianu: Amor intelectualis, citită în noaptea revelionului trecut;

- Ortega Y Gasset: Studii despre iubire, recitită de anul trecut, când mi-a plăcut foarte mult; apoi, Tema vremii noastre și Psihologia maselor;

- Antonio Lobo Antunes: Ordinea naturală a lucrurilor; nu citisem nimic din el, deși nu m-a impresionat în mod deosebit;

- Jose Saramago cu: Eseu despre orbire, Eseu despre luciditate, Fărâme de memorie, Peștera, Pluta de piatră, Memorialul mânăstirii, Intermitențele morții; Saramago tare mi-a plăcut!

- Ethan Howke: Miercurea cenușii; prea frustă pentru mine;

- Bohumil Hrabal: L-am servit pe regele Angliei și O singurătate prea zgomotoasă, de care m-am îndrăgostit  iremediabil; tare-mi doresc să mai găsesc ceva de el pe la noi!

- Aldous Huxley: Minunanta lume nouă; reîntoarcere la minunata lume nouă;

- Osip Mandelștam: Versuri;

- Rainer Maria Rilke: Cântece cu îngeri și Cartea imaginilor;

- Italo Calvino: Dacă într-o noapte de iarnă un călător;

- Andrei Pleșu: Despre frumusețea uitată a vieții și Față către față: Întâlniri și portrete;

- Ilf și Petrov: Vițelul de aur și Douăsprezece scaune;

- Doris Lessing: O coborâre în infern, Al cincilea copil, Memoriile unei supraviețuitoare și Povestiri africane;

- John Updike: Intoarcerea lui Rabbit;

- Andrei Makine: Iubirea omenească, Muzica unei vieți, Testamentul francez, Femeia care aștepta, Franța pe care uităm s-o iubim, Requiem pentru Est, Crima Olgăi Arbelina, Pământul și cerul lui Jaques Dorme, Viața unui bărbat necunoscut, Pe vremea fluviului Amur și Fiica unui erou al Uniunii Sovietice; cu Makine a fost  dragoste la prima...citire și cred că pot să afirm că este prozatorul meu preferat în momentul de față. Cred că se bate, cumva, cu Amos Oz, dar el iese învingător, dacă mă gândesc bine!

- Amos Oz: Să cunoști o femeie, Scene de viață campestră, Fima și Odihnă desăvârșită (căci pe celelalte i le-am citit anul trecut);

- Ernesto Sabato: Tunelul; plăcut!

- Miguel de Unamuno: Ceața; plăcut, de asemenea!

- Livius Ciocârlie: Paradisul derizoriu; (n-o citisem la vremea ei);

- Matei Călinescu, Ion Vianu: Amintiri în dialog; tare mi-aș dori și eu o asemenea prietenie!

- Herta Muler: Omul este un mare fazan pe lume (cărțile ei care mi-au plăcut i le-am citit înainte de Nobel);

- Teo Bobe: Cum mi-am petrecut vacanța de vară și Contorsionista. Pe Teo îmi doream să-l citesc încă de la apariția vacanței, dar nu știu cum de s-a făcut că nu mai apucam! Și a fost o revelație, iar acum, pot să spun că, pe alocuri, îmi place mai mult decât Cărtărescu! Îl voi urmări îndeaproape (ca autor, evident)!

- C.J. Cella: Stupul și Familia lui Pascal Duarte;

- Octavian Paler: Viața ca o coridă, Deșertul pentru totdeauna și Caminante - toate recitite;

- Peter Beagle: Ultima licornă, a câta oară recitită?

- Gore Vidal: În căutarea regelui;

- Nina Berberova: Trestia revoltată, Funcționarul nebun și Actorii;

- Antoine de Saint Exupery: Micul prinț (nici nu mai știu când am citit-o întâi)!

- Jonathan Coe: Casa somnului;

- Kafka: Castelul;

- Dan C. Mihăilescu: Și așa mai departe; 

- Alexandru Dragomir: Semințe;

Și ultimele pe listă, cu care mă lupt acum sunt:

- Mircea Cărtărescu: Zen

- Lucian Boia: Capcanele istoriei.

Au mai fost câteva pe care le-am început, dar nu le-am mai terminat și e puțin probabil că le voi mai termina vreodată.

Evident că aș fi putut fi mai consecventă și aș fi putut citi mai mult, dar n-am de gând să plâng după ziua de ieri, când mi-o pot construi pe cea de mâine după ideile mele de arhitectură în materie de lectură, dacă pot zice așa. Dar, una peste alta, lumea pe care am colindat-o anul acesta a fost pe placul meu, iar, în materie de literatură, aștept potecile pe care voi rătăci într-o plăcută reverie la anul. Am o singură nehotărâre: ce să citesc în seara de revelion ca să-mi placă?

Despre înțelepciune

Motto: ”Există trei metode de a învăța înțelepciunea: prima este prin reflecție, metoda care este cea mai nobilă dintre toate; a doua este prin imitație, metoda cea mai facilă; și a treia prin experiență, metoda cea mai amară dintre toate.” (Confucius)

Citesc zilele acestea niste însemnări ale lui Alexandru Dragomir - ”Semințe” este intitulat volumul- din care, postum,  editura Humanitas a editat de curând un nou tom. O idee sumară a autorului referitoare la înțelepciune definește, ciudat, acest concept așa cum eu nu m-aș fi gândit nicicând: înțelepciune = ”despre tu cu tine ce faci”. Prin urmare,  în ideea autorului, înțelepciunea este ceva care ne privește direct, pe noi, iar nu pe alții, căci ea ne ajută să devenim. Înseamnă că noi suntem cei care manifestăm cea mai mare influență asupra traiectoriei noastre, că decizia este a noastră și alegerile noastre sunt cele care au ultimul cuvânt, iar nu ale altora. În acest sens, când citești așa o definiție, nu poți, vorba lui Țuțea, decât să amețești.

Ce mai poate fi înțelepciuea în afară de ce faci tu din tine?! Poate fi multe: înțelegerea profundă a lucrurilor și găsirea unui sens în evenimentele de referință; cumpătare și calitatea de analiză și opțiune la un loc; moderație determinată de înțelegere; dar toate aceste sensuri sunt doar explicative; ”tu cu tine ce faci” este însă o definiție care ți-atinge o coardă sensibilă și te trage de mânecă, te pune pe gânduri, căci nu ne vin foarte ușor idei de felul acesteia, nu punem punctul chiar așa de țintit pe ”i-ul” existențial...

Atunci, care sunt puterile noastre de a face ceva cu noi, din noi? Care sunt zonele din viața noastră pe care le putem influența? Care sunt instrumentele de care ne folosim în frământările interioare ?! Aș începe cu sfarșitul: instrumentele noastre cele mai importante sunt alegerile pe care le facem; să faci alegeri bune, trebuie să fii înțelept și cunoscător; ca să devii înțelept, trebuie să fi fost meditativ și să fi cântărit șansele; ca să fi cântărit șansele, trebuie să le fi întrevăzut și să știi ce ți se potrivește și ce iți ajută, îți face bine și te completează. Toate aceste faze, fac parte din deprinderea înțelepciunii, din drumul spre înțelepciune: să te cunoști, să știi să alegi ce este potrivit, iar rezultatul să fie cel bun! Iar zonele - acelea alcătuiesc viața toată!

Confucius ne indică trei căi de învățare a înțelepciunii: reflecția, imitația și experiența. Deși eu aș zice că, luându-le pe fiecare în parte, nici una, exersată separat, nu te duce către înțelepciune. Numai prin reflecție, fără experiența pe care o câștigi doar trăind și făcând alegeri, experimentând bune și rele, potrivite și nepotrivite, cunoscând și ceea ce au experimentat alții (iar la asta ajungem prin lectură și prin simplul fenomen de observație și analiză), nu vom ajunge niciodată înțelepți. Poți învăța despre foc doar prin reflecție? Căci e un adevăr simplu că nu devii înțelept,  în ceea ce privește focul, până nu te arzi.  Un tânăr poate reflecta până în ziua de apoi și nu va ajuge la înțelepciune, dacă nu pune alături experiența, moderația și nu exersează alegerea. Cât despre imitație, eu nu cred că poți deveni înțelept prin imitație, căci imitația nu presupune gândire, cernerea înțelesurilor și alegerea.

Și mai zice înțeleptul că, dintre cele trei căi de învățare, experiența ar fi cea mai amară. Iar eu zic așa: o fi ea amară, nimic de zis, dar chiar asta este viața, un șir de experiențe din care avem de învățat. Tot ceea ce ni se întâmplă trebuie să aibă o semnificație, experiența căpătată ne modelează, ne șlefuiește, ne finisează, așa cum Brâncuși a făcut cu pasărea lui măiastra, putând arăta lumii, în apusul nostru, o altă față decât aceea cu care ne-am născut. Astfel, înțelepciunea devine un șir de experiențe din care trebuie să tragem niște învățăminte care să ajute la devenirea noastră. Adică la: ”noi cu noi ce facem”. Are dreptate!

În căutarea devenirii

Motto: ”There is a smile of Love

             And there is a smile of Deceit,

             And there is a Smile of smiles,

             In which these two smiles meet” (W. Blake)

Întreaga noastră trecere pe aici se face întru devenire. Că ne dăm seama ori nu, majoritatea nu facem altceva decât să umblăm absorbiți în căutarea surâsului surâsurilor care să ne împace cu noi, în final. Ce ne îngreunează explorarea  e că nu știm întotdeauna după ce umblăm, ori că, atunci când realizăm, nu prea ne mai folosește.

Devenim ceea ce ne străduim să ajungem. Unii rămânem în același punct în care ne-am născut,  deși e trist să nu faci nici un pas înainte și să rămâi cramponat într-o stare, alții evadăm, pentru că realizăm că nu există altă cale decât cea a evoluției spirituale. Iar cea mai scurtă cale între cele două puncte este dovedit în matematică a fi linia dreaptă. Evident, drumurile noastre pot include și compromisuri, dar  ar trebui să ne străduim ca acelea să fie unele utile. 

Trăind, în căutarea adecvării, lucrurile nu prea trebuie amestecate.  Deși, de cele mai multe ori, chiar asta facem, ceea ce ne afundă în bâjbâială. De ce? Din prea buna părere despre noi, și din prea proasta părere despre alții. Căci cel mai adesea uităm să intrăm în papucii altora și judecăm..., judecăm.... Judecându-i pe ceilalți, nu mai avem timp pentru noi, căci am căpătat deja ”self esteem”, ce-o mai fi și aia?! Glumesc, bine-nteles, dar am ceva împotriva unor locuri comune ca ”principii”, ”stimă de sine”, ”sunt cel mai bun” și altele de-astea care nu fac decât să-ți limiteze devenirea.

Există vreo rețetă, vreun motor de căutare, ceva care să ne orienteze? Fără îndoială că nu; bâjbâiala trebuie să fie personală, împiedicările și lovitul pragului de sus cu capul cât mai dese, singura care ne poate ajuta find luarea aminte pentru dățile următoare; e aproape  un fenomen de învățare condiționată, dacă nu ne-am simți ofensați să acceptăm că și noi învățăm condiționat.

Unde căutăm? Printre oameni, în primul rînd; găsim ori nu alții asemenea nouă, ori, dacă nu, căutăm în alte lumi, în cea animală și vegetală. Căutăm în cărți, căutăm în istorie, căutăm spre univers, căci modele există peste tot; iar la toate trebuie doar să luăm aminte: n-am fost noi primii, nu suntem noi ultimii, în urma celor mai mulți nu rămâne nici o urmă; în urma câtorva mii rămân amintiri de câteva sute de ani, în urma a doar cîtorva rămân semne câteva mii de ani. Apoi, neantul! Ce se mai poate exclama aici decât: Ecce Homo! Iată trăinicia lui, iată măreția sa, iată nimicnicia noastră. Contraziceți-mă, dacă aveți argumente mai solide!

Și totuși! Sunt câteva lucruri care nu trebuie pierdute niciodată din vedere: că trebuie să învățăm să viețuim unii cu alții, dacă vrem să căpătăm împăcare; că cel mai potrivit este să abordăm întotdeauna cărările cele mai simple deoarece, în cele mai multe cazuri, ele ne și călăuzesc spre adevăr, iar adevărul e bine să fie unul dintre scopurile noastre; că norma nu este întotdeauna de evitat, uneori ea ni se potrivește cel mai bine, prin urmare trebuie să știm când să stăm la locul nostru. 

Că vrem sau nu vrem, uneori alții ne iau drept modele, iar în acest caz, responsabilitatea pentru viețile greșite ale altora ne revine, într-un fel, și nouă. Chiar dacă susținem că viața noastră nu privește pe nimeni, în efemera noastră trecere sunt suflete pe care le atingem. Nu suntem singuri, iar dacă nu ne interesează ce facem din noi, trebuie să ne intereseze ce facem din alții.