Duios se trece printr-o pădure de tei în floare
cu gândurile alene încurcându-ți-se prin iarba înaltă,
firava și mlădia iarbă a fiarelor
deschizătoarea inimilor ruginite întîmpinat.
În zorii zilei, doar fluier de mierle închinat ție
și roua ce-ți udă pielea făcând-o să se înfioare.
Parfumul din aer e-atât de blând cu firea
apasându-ți pleoapele închise ca mâna mamei
pe care întotdeauna ai purtat-o în tine.
Calci și ridici piciorul, speriat de atingerea pielii
pe blănița țepoasă a ariciului mamă
plimbâdu-și puii pe aceeași cărare cu tine
povestind despre mirosurile minunate ale lumii.
Simți vraja în aer oficiată de razele soarelui
fiind un Dumezeu mai mic în lumea ce ți se supune
vrerii care e blândă ca parfumul
bandajându-le blând nemulțumirile.
pescuiam în apele adânci ale mării liniștea
nici o tulburare a lumii nu ajungea până la mine
valuri, vremelnice valuri izbeau în pontonul șubred
ațâțat deasupra mării de părelnici stâlpi putrezi
ghemuită mă concentram să nu muște prada
în aer mireazma serii apăsa ca mătasea
cerul pierzându-se cu totul în mare
iubirea-mi era purtatată pe brațe de ultimele raze
ațipind în siguranță, legănată de vise
în depărtare, argonauți în nenumărate corăbii
se întreceau în căutarea molaticei lâne
de aur era și orizontul, dacă nu cumva aceea
era culoarea iubirii furișându-se pe sub privirile mele.
Prințe din lună, poate că e vremea
să-ți spun un adevăr bine ascuns
nu te-am iubit, nici te-am plăcut vreodată
lunatic cum ai fost, din lume dus.
văd că zâmbești, nu-ți vine a mă crede
păcat, dar bine e să știi
în mine zac mai multe generații
de aprige femei cu vise vii.
cu-n inorog m-am logodit de-o vreme
și credincioasă vreau să cred că-i sunt
în tine prea multă țărână este
ce-mi amintește zilnic de pământ
pe când pe spatele-i în zbor mă poartă
privirile îmi rătăcesc pe cer
iar printre stele-n nopțile vrăjite
îmi văd și visele zburând stingher.
mi-o vei ierta, ori poate în blesteme
mă vei acoperi, dar tu ești blând
n-am vrut ca timpul să mă lase-n urmă
la coada unui veac trăit plângând.
