neputințe

există multe uși de intrare în lume
deși nu ți-e dat s-alegi prin care intri
din mai multe feluri de rod menit
nu depinde de tine ce-o să rodești
dacă te gândești să zbori dimineața
pe la prânz poți să-ți afli aripile frânte
hotărând că nu mai este întoarcere
nu prinzi de veste când ratezi desprinderea 
neputințe înlănțuite îți susțin trăirile
în mijlocul acestora
te bucuri, totuși, că trăiești.

galbene căderile la umbra anotimpului

Galbene căderile la umbra anotimpului
despre  iubire nu mai știu nimic de mai an,
vise nu mai am, iar
despre necunoașterea aproapelui
peste tot se vorbește.

Toamnă neodihnită în toate lumile,
același galben aruncat peste tot,
călătoare spre o lume înghețată
gândesc ce vreau și rămân pe unde colind,
nu mai arunc zâmbete fără țintă
cui n-are nevoie de ele,
neștiind când m-am vrut printre oameni
să-mi strunesc sufletul cum se cuvine,
refuz să mai merg la umărul
unei lumi imposibile.

Septembrie îngândurat a octombrie

septembrie îngândurat a octombrie
fără speranțe, fără resemnări
cămășile mândriei abandonate pe crengi goale
sinele golit lăsat bine în urmă
în față multe dimineți și zile asemenea
(nopțile nu le mai socotesc)
sunt un hamster învârtind nebunește o roată
peste lume se așează încă o toamnă - 
și nu e ultima.

Vară aridă

e nedrept cum vara se-ascunde uneori
în câmpii de maci bucurând existențele altora
ignorându-te ca pe un fir de pai din miriștea cosită
tremurand resemnat după sfarșitul culesului.


în astfel de veri ți se întâmplă de toate
porționate delicat pentru dimineți, prânzuri și cine
cât să-ți poți înghiți conștiincioasă amarul
sinelui tău prea-ignorat.


într-o astfel de vară ciumpăvită
nu te-ai mulțumit doar să pleci, 
mi-ai lăsat un scorpion neobosit
să-mi otrăvească visele grele
când noaptea, obosită, îmi iau în brațe perna
constatând, pentru a câta oară,
că nu există singurătăți la fel.

e vară, dar n-o văd.  în vesele câmpii de maci
ea e ascunsă bine pentru mine.

Îndrăgostirile târzii

îndrăgostirile târzii sunt ca zilele blânde de toamnă
nu știi niciodată cât vor dura - nici nu-ți pasă -
tot ce vrei e să simți din nou starea, acea plinătate
îndrăgostirile târzii sunt ca boabele de struguri
găsite mult după căderea brumei în viile părăsite
au dulceață, au savoare, te bucuri de ele
deși ești conștient că nu-ți ajung de săturare
îndrăgostirile târzii sunt întâmplări la care 
crezi că nu mai ai dreptul deși nu-ncetezi să speri
că, poate, cândva, de nici nu știi unde
te vor ajunge din urmă
îndrăgostirile târzii.

Simple întâmplări

Plecăm puțin, iar ceilalți află așa că le este dor de noi
închidem o ușă și delimităm trecutul de mâine
uităm, dând prilej zilei de ieri să se piardă
plângem bucuriile trăite prea devreme ca și când n-ar fi fost
ne numărăm ridurile și învățăm ce-i viața:
femeilor ridurile mai mici le amintesc de clipa
în care au putut, dar nu au vrut, lăsând să treacă de la ele
ridurile mai mari le-ascund bine în suflet 
câte unul pentru fiecare dată 
când au iertat și-au iubit mai departe nimicul
pe acestea ca să le vezi, trebuie să stai în preajma femeii 
să-i depeni visele tale ani întregi, să te creadă,
deschizându-se ție ca florile ciudatelor plante
înflorite doar câteva minute într-o veșnicie. 

Stând pe malul unei ape curgătoare seara
putem vedea viața scurgându-ni-se pe dinainte
Ce bună ocazie e asta! Ce bun prilej să iei aminte...

Timpul

nu știam ce prieten mi-a fost timpul
învățător întotdeauna;
de la el am deprins că, grăbindu-mă,
nu fac decât să mă apropii mai repede
de timpul mărginit
de unde nimic nu mai are întoarcere;
tot de la el știu
că dragostea mea nu-i de pe acestă lume
de aceea nu am cum să-i ating pleoapele
și apăsat să i le sărut înainte de culcare
în fiecare noapte care trece în lipsă-mi;
tot timpul mi-a lăsat în urmă neîmplinirile
forțându-mi perspectivele
dincolo de ce puteam să sper
frângându-mi din când în când câte-o aripă
ce nebunește cuteza prea sus;
timpul, tot el mi-a stabilit o măsură
ca limită a limitei mele;
timpul mi-a fost întotdeauna totul
din păcate am aflat-o prea târziu.

Orice pustietate

Orice pustietate începe cu un vânt subţire
Cum numai toamna aduce câteodată,
Peste vorbe așternând alte vorbe,
Peste uitări, alte uitări neînsemnate.
Aruncînd priviri furișe spre primăveri
Nesortite să mai vină vreodată,
Realizezi nostalgia dureros instalată
Știind bine că nu te va mai părăsi.

Simți vântul acela și înțelegi doar pe jumătate
Cum drumul spre înapoi a fost șters,
Iar înainte speranță pentru tine nu mai este.
Tot ce poți este să te-ntrebi
Câte pustietăți vei mai străbate agale
Spre marele pustiu de unde nu mai este cale.

suspendare între lumi paralele

ai de dat şi nimeni nu se-ncumetă să ia.
 ai de iubit şi nimănui nu-i trebuie.

pierdute dimineţi
alunecă firave  pe lângă tine
neştiind cum să le aprinzi soarele.

inima fiicei rătăcitoare
nu arde cu flacără mare,
iar licărirea slabă
nu mai atrage pe nimeni. 

într-o zi, n-ai să-ţi mai dai seama
dacă eşti pe cale să te naşti,
ori ai murit fără să prinzi de ştire.

spre niciunde vor luneca grăbiţi
oamenii în care aveai încredere,
uitând că te-au cunoscut vreodată.

simţi doar o mare de durere
și mângâiere de niciunde.

toate drumurile
spre înapoi îţi sunt refuzate
spre înainte ...
spre înainte...

o trompetă spartă nu mai convinge pe nimeni de delicateţe

o trompetă spartă 
nu mai convinge pe nimeni de delicateţe
o buturugă nu a legat niciodată vreun rod
zilele care au apucat să treacă ştii că-s pierdute
dar nu simţi nici o tulburare lăsându-le să plece
atât de alene, atât de îndărătnice
încât  ele nu se pot hotărî să se afunde
în noaptea sorbindu-le fără întoarcere
nici nostalgia nu se lasă trecută puntea viselor
precum grădinile minţii  în alte primăveri devreme
în care nimeni nu mai plantează nimic

la început de anotimp ca la sfârşitul lui
nu te-ai mai simţit niciodată.