Facebook ca bazar sentimental

Un joc pentru copiii de orice varsta. Unde se joaca copiii adulti cu copiii mici, femeile cu barbatii, bucurosii cu tristii, oamenii de treaba cu ingamfatii, frumosii cu uratii, desteptii cu nu prea daruitii si cine mai vreti voi. Un loc unde poti sa te arati celorlati asa cum te vezi  si nu cum esti in realitate. Un loc unde vrei sa intalnesti cat mai multe persoane, dintre care sa-ti alegi partenerul pe care nu l-ai dibuit inca in alta parte. Un loc in care vezi cine e insurat/maritat, singur sau intr-o relatie si cine ar putea fi abordat pentru scopurile tale. Un loc de impartasit bucurii. Un loc de impartasit tristeti...nu, tristeti nu, caci nimeni nu vrea sa ia parte la tristetile tale. Un loc pentru oameni obisnuiti care n-au ce face si care vor sa intalneasca alti oameni obisnuiti  care nici ei n-au ce face. Ei isi afiseaza poze, status marital, gusturi, profesie, apartenete, pana si numere de telefon, adica pun totul pe masa. Apoi posteaza multe poze cu ei, cu familiile lor, cu catei, purcei, cai baltati si desene animate, de la nunti/botezuri/inmormantari/concedii mare/munte/excursii in strainatate/cursuri/munci asteptand comentariile altora la ele (evident, comentarii de admiratie)! Un loc pentru ciudati care fac exact invers decat primii, dar care isi fac totusi cont pe FB ca sa fie si ei "in randul lumii". Un loc pentru vorbareti si indrazneti, care-si impart la status cele mai diverse ganduri de la ce-au citit/auzit/intalnit/gatit/imbracat etc., la cugetari cu iz de profunzime, dar si pentru timizi sau suspiciosi care se multumesc sa bantuie si sa traga cu ochiul prin wall-urile celorlalti, nelasand un semn. Un loc in care postam muzica la care vibram, versurile pe care le citim, articolele pe care le-am remarcat prin ziare, citatele favorite, intamplarile de peste zi, dupa care ne miram ca n-au fost remarcate si like-uite de ceilalti. Un loc in care send-uim friend request-uri intr-o veselie, celor mai variate persoane despre care nu stim nimic, adunand in listele de contacti sute, chiar mii de persoane care, de cele mai multe ori, nici nu remarca existenta noastra, dar noi ii pastram acolo ca da bine sa ai multe persoane pe lista. Un loc in care niste insipizi ne dorim sa fim remarcati de catre persoanele publice  pe care le admiram. Un loc in care schimbam vorbe in doi peri si fara nici un scop, intervenind in discutiile unora care se cunosc si care chiar au sa-si spuna ceva, dupa care ne indignam ca nu ne baga nimeni in seama. Un loc atragandu-ne, ca un magnet, la prima ora a diminetii, inainte de cafea, la prima ora a programului de lucru, inainte sa ne apucam de treburile curente, in timpul lucrului, tragand, pe fuga cate-un ochi, pe drum, consultand mesajele pe telefonul mobil si seara acasa pana tarziu in noapte. Un loc in care fiecare cauta ceea ce ii lipseste, fara a avea siguranta ca gaseste. Un loc in care ne facem reclama pentru tot ceea ce consideram noi ca ne reprezinta: uitati-va lume la mine ce articol grozav am gasit, ce poveste grozava am ticluit, ce glume reusite am dibuit! Un loc in care se injura adversarii politici unii pe altii, un loc in care se admira simpatizantii intre ei, un loc in care ne facem complimente nemeritate. Un loc in care nu vom cunoaste, cu adevarat, pe nimeni. Cu toate acestea, un loc ce ne atrage ca un vartej si care ne produce bucurie. Cum o fi posibil???

P.S. Ii rog pe cititori sa nu se supere, ma incadrez si pe mine aici si faceam doar o constatare.

Despre rautate

Motto: "Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

Radacinile raului sunt vechi de cand lumea, dar optiunea pentru patrunderea lui in cotidian a fost lasata liberului arbitru al oamenilor. Povata lui Dumnezeu data lui Adam si Evei: „Să nu mâncaţi din el (din pomul cunostintei binelui si raului), şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi" era menita sa atentioneze asupra tuturor consecintelor ce deriva din frecventarea raului. De buna seama, nu la moartea fizica facea El referire, ci la cea spirituala. Interdictia  a fost incalcata in baza liberei optiuni si astfel s-a produs intaia moarte spirituala din istoria omenirii. 

            Trecusem prin biblie fara sa observ  citatul din motto si l-am  remarcat pentru prima data citind "La Rasarit de Eden" a lui Steinbeck. Dezbaterea  acestei fraze intre chinezul Lee si Samuel Hamilton, in care interpretarea citatului a luat ani de zile unui grup de chinezi batrani si intelepti care au studiat diverse variante ale Bibliei si au gasit ca sensul cel mai apropiat si mai exact era ca e in putinta omului sa stapaneasca pacatul daca vrea, ca i se lasa aceasta optiune, m-a pus pentru prima oara pe ganduri: deci este in puterea noastra sa stapanim raul! hmmm! 

           Raul este, prin urmare, inceputul tuturor pacatelor; de aici pornesc rautatea, egoismul, orgoliul, frica, suferinta, mania , nebunia, boala si cate-or mai fi ele!

           In mod normal, nevoia de a face rau n-ar trebui sa fie nativa, dar pare ca este, urmarind manifestarile de rautate care apar chiar si la copiii mici, evident, fiecare dupa puterile lui: chinuirea animalelor, trasul de par, muscaturile, zgarieturile.
          Structura sufleteasca pe care o am nu reuseste sa inteleaga rautatea, cu atat mai mult cu cat mie orice fel de rautate mi se pare gratuita. Atat timp cat sub soare este loc pentru toata lumea, cat nimeni nu castiga nimic prejudiciindu-l pe altul, cand rautatea este un sentiment negativ si injositor, de ce sa faci rau?!
         Nu e mai putin adevarat ca am observat la altii rautatea ca mod de viata si o consider o abordare pernicioasa si defectuoasa; este modul cel mai sigur de a-ti asigura o viata mediocra, limitata, periculoasa si irosita. Boala sufletului tau, caci rautatea sufletului este o boala, iti va nimici psihicul si corpul concomitent, iar parcursul tau prin viata va fi al unei stafii roase de umori negre.
        Dar poate n-am fost suficient de explicita asupra a ce inseamna rautate! Pai uite ce inseamna: sa nu suporti ca altul are mai mult decat ai tu; sa urasti ca altii sunt mai favorizati de soarta; sa urasti ca altii arata mai bine, ori ca au avut mai mult noroc; sa stii ce este bine si ce s-ar cuveni, sa ti se ceara ajutorul si sa fie in puterea ta sa-l dai, dar sa n-o faci; sa nedreptatesti pe altii, pentru ca nici tie nu ti-a facut nimeni bine si ai fost nevoit sa te descurci singur in viata; sa fii egoist si sa pastrezi pentru tine ceea ce ai putea imparti cu altii, fara ca nimeni sa nu fie prejudiciat; sa fii plin de dusmanie pentru tot ce misca in jurul tau, avand impresia ca altii iti consuma aerul si-ti irosesc spatiul vital; sa-ti urasti parintii si fratii pentru lucruri minore si sa intinzi dusmanii pe zeci de ani, uneori ducandu-le in mormant; sa nu fii in stare sa-I multumesti lui Dumnezeu pentru norocul de a te fi nascut si de a vedea ce minunanta e lumea si ce lucruri deosebite poti sa faci cu viata ta si cu a altora. Si iarasi o generalizare: sa stii, sa poti, sa ai cu ce sa faci un bine cuiva, dar sa alegi sa faci rau.
          Ne nastem rai?!? In aceeasi masura ne nastem si buni, liberul arbitru ne apartine cu ce facem din viata ce ne-a fost daruita! Alegand raul, alegem sa vedem partea intunecata a vietii. Facand rau, ne alegem si soarta, caci raul are efect de bumerang, intorcandu-se impotriva noastra. Pacatul pandeste la usa noastra, de noi depinzand daca-i deschidem usa larg, ori daca o zavoram mai bine.
          Intre bucurie si mahnire, eu aleg bucurie; intre alb si negru, eu aleg alb; intre vremea insorita si cea innorata, eu o aleg pe cea insorita; intre bine si rau, eu aleg binele; intre prieteni si dusmani, eu ii aleg pe prieteni si incerc sa mi-i fac si pe dusmani tot prieteni. Voi ce alegeti?

Despre prietenie

Prietenia este întotdeauna o responsabilitate plăcută, niciodată o oportunitate. (Kahlil Gibran)

Despre prietenie, se pot scrie multe si putine, in acelasi timp. Daca esti de felul tau un prieten inimos si devotat nu vei sti despre ce sa scrii mai intai; dar daca prietenia ti se pare un sentiment de neinteles, cuvintele se vor retrage un pas inapoi si nu vei sti de unde sa le apuci.

Despre prietenie, asa cum o simte natura mea pozitiva,  nu pot vorbi decat la superlativul absolut. Prietenia este cel mai complex, cel mai frumos si mai cald sentiment ce se poate stabili intre doua fiinte. Si  care include iubire, dar care nu este numai iubire, in acceptia uzuala a termenului. Este relatia perfecta pe care o stabilesti cu o a doua persoana care simti ca te completeaza, te egaleaza, te sustine si te alina. Cu acel prieten, nici macar nu trebuie sa vorbesti, nici macar nu trebuie sa fie aproape de tine; trebuie doar sa simti ca sentimentul ce te leaga de el este puternic si egal chiar dupa ani intregi in care n-ai mai comunicat din diverse motive. Prin urmare, prietenia nu se raporteaza la  timp, ea este perpetua. Daca intr-o viata gasesti macar un prieten adevarat, inseamna ca te poti considera un om fericit.

Pentru mine, repet, prietenia este acel sentiment total ce leaga doi oameni, sentiment pe care nu ti-l poate da nici familia, nici persoana iubita, nici amicii, nimic! Si nu ti-l pot da cei sus pomeniti, pentru ca, fata de fiecare poti avea rezerve sa te dezvalui asa cum esti, nestiind cum ar recepta intimitatile si trairile tale. Un prieten adevarat stie sa te asculte, stie sa te incurajeze, se abtine sa te judece, ori macar poate intra in papucii tai sa umble cu ei si sa inteleaga cum iti este, stie sa-ti intinda mana de care ai nevoie sa te ridici in caderile ce ni se intampla tuturor.

Desi ar trebui sa intre in firesc sa avem prieteni, natura noastra umana pacatoasa ne impiedica sa ni-i facem. Unii ne nastem gata sceptici in ceea ce priveste prietenia, neincrederea in altii devenindu-ne a doua natura; altii devenim sceptici si suspiciosi pe parcurs, dupa ce incercam sa ne imprietenim de-a lungul vietii cu oameni ce ne par apropiati noua ca gandire, gusturi, educatie, simtire. Dar, desi poti impartasi toate aceste trairi cu cineva, sentimentul de prietenie poate totusi sa nu se inchege, pentru ca aici mai trebuie sa intervina si o afinitate sufleteasca fata de celalalt, ceea ce este cel mai greu de obtinut.

Pentru a intra intr-o prietenie adevarata, cred ca mai trebuie si o doza de inocenta pe care trebuie s-o aiba fiecare dintre cei doi, ceea ce explica de ce prieteniile durabile sunt cele care se leaga in copilarie, cand natura noastra este, prin excelenta, inocenta. Varsta adulta ne toceste simturile, ne teseste sentimentele, ne acutizeaza suspiciunile, ne inraieste chiar si ne agraveaza doza de egoism pe care fiecare o dezvolta in timp. Intalnirea a tot felul de persoane in drumul tau, incercarile la care esti supus, frustrarile si nereusitele iti scad disponibilitatea pentru prietenie. O idee cinica iti patrunde in minte, ca nu poti avea incredere in nimeni si ca fiecare isi este singurul sau prieten si preferi sa traiesti intr-o insingurare perpetua, in loc sa te deschizi in fata altuia. Si poate ca aceasta idee nu este total fara fundament, pentru ca si mie mi s-a intamplat sa am cativa prieteni care au reusit sa ma dezamageasca; cu toate acestea, eu cred in prietenie si stiu bine ca eu pot fi acel prieten bun care poate  pune totul pe masa, la vedere, intr-o prietenie.

Uneori, poti simti ca din existenta ta lipseste ceva, desi, aparent, ai de toate: familie, pozitie sociala si materiala bune, amici etc. , dar, cu toate acestea, nu ai cu cine impartasi bucuriile si tristetile tale metafizice. In aceste cazuri, fiti siguri, prietenia este aceea care lipseste. Desi spiritul gregar este cel care, in adolescenta, te face sa cauti compania altora (pe care o confunzi cu prietenia), maturitatea este cea care te poate face s-o apreciezi, tocmai pentru ca ti se pare atat de greu de atins. Uneori, poti trai sentimentul ca anumite persoane iti sunt prieteni, dar piatra de incercare, de verificare ale acestor prietenii, este daca ai putea sa le dezvalui gandurile tale cele mai intime; cand nu ai incredere sa faci asta, este clar ca oamenii respectivi nu-ti sunt decat amici.

Meditez de mult asupra unei intrebari: pot femeile si barbatii sa fie prieteni? Inclin sa cred ca nu, pentru ca, intotdeauna, in relatia dintre un barbat si o femeie intervine o anume tensiune sexuala, greu de definit, indiferent de cine dintre cei doi o creaza si indiferent ca acea tensiune e abia perceptibila; astfel, relatia aceea capata accente de flirt si, indiferent cat ar fi de amuzanta si placuta, ea nu mai este  prietenie. De multe ori, si prieteniile intre femei sunt greu de inchegat, femeile neputandu-se devota acestor prietenii si avand un spirit critic mai ascutit decat al barbatilor (nemaipomenind aici trairile complet diferite ale femeilor si competitia acerba dintre ele). Dar admir, fara rezerve, prieteniile de-o viata stabilite intre barbati si mi-as fi dorit sa pot sa fiu parte intr-o astfel de prietenie.

Eu sunt sigura ca pot fi un prieten bun si inca mai caut acel prieten bun. Inchei prin cateva cugetari despre prietenie exprimate de-a lungul timpului:

- Un prieten adevarat te prinde de mana si iti atinge inima (Gabriel Jose García Marquez);
- Toti oamenii te aud cand vorbesti; prietenii insa inteleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep si ceea ce n-ai spus in cuvinte (Anonim);
- Bucuria omului e omul. Intre ei se infiripa prietenia, care umple cel mai intins desert al sufletului nostru. A iubi si-a fi iubit, iata taina fericirii! (Bossuet);
- Cel care n-a simtit niciodata farmecul unei prietenii sincere si dezinteresate, nu cunoaste toata fericirea pe care un om o poate primi de la un om (Jung);
- De mi-ai numi o mie de comori, acestea toate nu pretuiesc cat un adevarat prieten (Sf Ioan Gura de Aur);
- E mare mangaiere la vreme de restriste sa te afli langa cineva pe care sa-l doara inima pentru tine (Cervantes);
- Eu am pe prietenul meu in mine si eu sunt in el (Toma d'Aquino);

Despre departarea de scopuri ca masura a existentei noastre

“ Nu stiam inca pe vremea aceea ce este departarea dar o simteam: ca poti cuprinde in tine atat de multe lucruri si atat de contradictorii, ca tot ce aparent e incompatibil isi are in acelasi timp valabilitatea sa, ca poti simti aceasta fara sa te topesti de spaima, ca adevarata glorie a naturii umane trebuie exprimata si rasplatita, acestea au fost propriu-zis lucrurile  pe care le-am invatat de la ea.” (E. Canetti: Limba salvata, istoria unei tinereti)

Pentru ca trecerea timpului mi-a devenit in ultimii ani o obsesie, voi relua cateva consideratii pe tema, inspirate si de randurile lui Canetti.

De ce departare si, mai ales, departarea de cine, s-ar cere delimitate aici, daca intentionam sa dezvoltam?! Departarea de scopurile tale, atunci cand ajungi in situatia ca faptele sa-ti contrazica, zi de zi, ceea ce ai gandit si ai construit cu  truda intreaga viata; ai nevoie ca, ajuns  au bout de la vie, sa fii multumit si sa poti exclama: uite, acesta sunt eu, acesta am luptat sa devin, de-acum pot incheia linistit capitolul numit viata, lasand locul altora sa dovedeasca ce pot!

In adolescenta si in tinerete, ni se pare ca suntem cei mai frumosi, cei mai destepti, cei mai priceputi, cei mai vizionari, cei mai intelepti, noua nu ni se va intampla sa ne ratam (de fapt, ce e ratarea?!) pentru ca noi le vom face pe toate la timpul lor; ne imaginam  ca suntem vesnici, ca vom avea timp sa facem tot ce ne propunem ca intreprinderile noastre sa fie fara gres. Ratarea li se poate intampla altora, mai neadaptati, dar nu noua care suntem asa de bine orientati. Noi avem tot timpul din lume la dispozitie sa facem de toate  si vom  profita de fiecare ocazie intalnita pentru a ne dovedi propria masura. 

In prima tinerete, ne planificam viata pe mult inainte si ne propunem tinte: pana la treizeci, vom avea o cariera si o familie, pana la patruzeci, cresterea copiilor si acumularile materiale, pana la cincizeci, desavarsirea de sine, dupa cincizeci, nepotii si ultimele zvacniri inainte de pensie, iar la saizeci, in sfarsit, ne propunem sa incepem sa traim liberi, fara griji, si sa ne bucuram de viata. E cineva care, privind retrospectiv, n-a gandit asa?!? Si ce-ti trebuie ca sa nu te simti ratat decat: sa fii unde trebuie, cand trebuie si cu cine trebuie?! Daca mai esti si asistat divin, atunci este chiar mai mult decat iti poti dori!

Cu timpul insa, pretentiile pe care le ai de la tine incep sa-ti scada si sa-ti acorzi o groaza de circumstante atenuante pentru lucrurile neterminate pe care le lasi in urma. Incepi sa fii urmarit de regrete si sa intri in panica. 

Ce nu observam din start, e ca pierdem din vedere sa planuim ceea ce este mai important, starea de implinire; daca tot ceea ce visam ne va conduce la impacarea de sine si cu sine si daca, ajunsi la capat, putem sa recunoastem: da, asta am dorit sa fac, aici am vrut sa ajung in final, viata mea nu a fost un esec! Am inteles ce am trait, pentru ce am trait, am observat lucrurile pe langa care am trecut, am trait implicat, devotat, aplecat spre ceilalti, plin de compasiune,  in fine, am fost un om viu, in adevaratul sens al cuvantului.

Ce inseamna atunci esecul? Ce altceva decat sa nu gasesti sensul in ceea ce ai trait, sa nu fi intrezarit calea necesara atingerii scopurilor tale, sa ti se para ca tot ceea ce ai cladit, ai cladit pe picioare de nisip si nimic din ceea ce ai facut nu dureaza ?! Ca nu ai realizat cand a trecut timpul pe langa tine, nu intelegi cum de ti-a scapat ca te pierzi in lucruri marunte, neimportante, ca nu te poti referi la nimic solid din tot ce ai facut in ultimii  ani? Ca nu ai reusit sa fii consecvent in nimic, n-ai reusit sa iti imprimi existenta in nimic, nici macar in memoria prietenilor? Si aceasta este departarea de care am amintit in titlu, daca n-ati inteles pana acum unde bateam...

Cand incepi sa realizezi asta? Evident, putin inaintea sfarsitului si, de regula, prea tarziu pentru a mai putea repara ceva, desi se spune ca nu este prea tarziu niciodata... Astfel, ceea ce-ti mai ramane de facut e sa te obisnuiesti cu gandul ratarii, sa vegetezi in asteptarea inevitabilului si sa nu mori de spaima momentului final.

Intrebarea este, e posibil sa ni se intample si noua si de ce? uite de-aia! fiindca intotdeauna esti tentat sa-ti gasesti circumstante atenuante si motive de autoingaduinta. N-a depins numai de mine, vom spune, n-am fost ajutat (si, spunand asta, vom roti ochii imprejur, luindu-i pe ceilalti drept martori, sa confirme), astrele nu mi-au fost favorabile - adica n-a fost sa fie – altii si altele sunt de vina pentru ce n-am reusit noi; dar vom evita o scrutare a adevaratelor motive: comoditatea, lenea, indolenta, nepasarea, inconsistenta, inconstienta. Stim ca totul se plateste, stim ca totul se deconteaza intr-o zi, dar ziua aceea e atat de departe, nu poate fi chiar maine, nu-i asa?!

Ce putem face atunci  ca sa nu pierdem din vedere departarea – indepartarea de noi si de scopurile noastre? In primul rand, sa ne gandesti cat de des posibil: unde sunt acum? cine si ce sunt eu pentru mine si pentru altii? mai am timp?

Chiar, eu unde ma gasesc acum?

Despre bucuria lucrurilor simple

"Tristetea se poate descurca si singura, dar, ca sa fie ea insasi, bucuria are neaparata nevoie sa fie impartasita cu cineva" Mark Twain

Trecem prin viata cu ochii atintiti inspre lucruri  ce ni se par marete sau, cel putin,  importante, ignorand bucuriile marunte pe care ni le poate oferi viata si pentru a caror perceptie nu ni se cere decat putina atentie. Ne simtim realizati doar atunci cand suntem iubiti asa cum ne dorim, cand capatam prestanta si o pozitie importanta in societate, cand ne consideram bine situati material. Pentru a ne simti fericiti, ne impunem termeni de comparatie cu cei din jurul nostru, ignorand ca starea de fericire ne vine din interior, din stiinta de a ne multumi si  a ne raporta la ceea ce avem. Cea mai mica  abatere de la modelul de mai sus ne face nefericiti, iar de aceasta nefericire suntem singurii responsabili.


In general, ne scapa din vedere lucruri simple pe care le avem la indemana, dar care ni se par derizorii; ele sunt cele care ne bucura sufletul si trupul, fara sa ne solicite concentrare ori eforturi deosebite. Nu trebuie decat sa observam ca ele exista si sa acceptam ca e frumos sa traiesti pur si simplu, pentru ca, atat timp cat existi, orice speranta a ta se poate intrupa, daca si tu vrei asa. De aceea, nu voi vorbi aici decat despre lucrurile ce intra in ordinea naturala a lucrurilor.

Dupa modesta mea opinie, bucuriile simple ar fi: 
- sa fii sanatos. In tinerete, o stare de sanatate buna este apreciata ca fireasca, sub-inteleasa si obligatorie. Sa-ti ureze cineva "sanatate" cand esti tanar, e ca si cum te-ar lua in ras, asa ti se pare de neportivit si de desuet. Devii mai apoi atent la acest aspect, iar, cu vremea, ajungi sa ti se para ca e lucrul cel mai important; numai ca nu ajungi aici fara evolutie, mai ales spirituala;
- sa mai ai parinti. Multi nu realizam decat foarte tarziu ce lucru special este sa poti simti caldura si grija parinteasca aparandu-te si ce pustiu poti sa te simti atunci cand ei nu mai sunt. Fara exceptie, cu moartea fiecarui parinte moare si ceva din noi. Stii bine ca cel care urmeaza esti tu;

- sa stii sa-ti faci prieteni si sa-i cultivi; e placut sa te bucuri de independenta si singuratate, daca te simti bine cu tine, dar e la fel de placut sa intalnesti alti oameni cu care sa impartasesti din bucuriile, temerile si supararile tale; sa intalnesti cu bucurie oameni noi si sa poti gandi ca, nu intamplator, acei oameni au intrat in viata ta; mai ales, e bine sa stii cum sa imparti si sa impartasesti altora din surplusul pe care-l acumulezi;
- sa stii sa privesti lumea din jur, intelegand prin aceasta oamenii, natura, cerul; sa intelegi si sa te bucuri de ce ti-e dat sa afli privind;  sa te bucuri ca poti respira si sa poti accepta ca tu esti doar o parte minuscula a Universului pusa acolo ca sa-l intregeasca; in acest context, sa poti sa te judeci cu mai multa ingaduinta decat esti tentat s-o faci;
- sa fii egal cu tine si cu altii in aprecieri si sa ai discernamant; sa stii ce importanta sa acorzi lucrurilor si evenimentelor pe care le traiesti;
- sa fii intreg si sa poti sa alergi, sa dansezi, sa inoti, sa-ti folosesti mainile; sa poti crea ceva folosindu-le si sa te bucuri de ce ai creat; sa poti sa canti si sa vorbesti; sa poti privi, mirosi, gusta din tot ceea ce vezi,  dand slava lui Dumnezeu pentru ca a fost darnic cu tine si ti-a ingaduit tot ce-ti trebuie pentru a trai fericit;
- sa poti sa-ti faci planuri, sa schimbi acele planuri, sa le refaci din nou, sa adaugi amanunte, ori sa mai elimini din ele si sa astepti cu nerabdare intruparea lor;
- sa stii sa citesti, sa-ti placa s-o faci si sa nu te impiedice nimeni de la asta; sa stii sa traiesti  in lumea pe care ti-o ofera cartile si sa te bucure multitudinea de alte vieti pe care le poti trai, afland prin lectura;
- sa te trezesti linistit si bucuros in zilele frumoase, insorite, blande, in care nimic nu te ingrijoreaza. Sa traiesti clipe egale si senine in care simti bucuria invadandu-te numai pentru simplul fapt ca nu te doare nimic, afara este frumos, ai in fata o zi intreaga la dispozitia ta, in care poti sa faci orice si sa-ti mai si reuseasca;
- sa poti accepta ca lumea poate merge inainte si fara tine si ca, asa cum si  Garcia Marquez zicea, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta ;
- sa poti acorda atentia cuvenita oamenilor, evenimentelor, vietuitoarelor care trec prin viata ta si langa care ai mers o buna bucata de drum si sa poti sa accepti ca ei/ele nu te vor insoti pentru totdeauna; sa te bucuri insa ca ti-a fost dat sa-i cunosti;
- sa stii sa te opresti din cand in cand si sa te intrebi: cine sunt, incotro merg, ce vreau?
- sa nu urasti pe nimeni, sa stii sa ierti si sa uiti repede ce nu-ti place; sa nu te incarci cu resentimente si accepti ca exista loc sub soare pentru toata lumea si ca exista o sansa pentru fiecare.


Acestea sunt  micile mele bucurii si incerc sa ma concentrez asupra importantei lor, caci si pe mine ma viziteaza, uneori, indoiala.

Suntem daruiti cu tot ce ne trebuie, dar ne punem singuri atatea piedici, incat  nu mai deosebim lucrurile cu adevarat importante de cele fara nici o importanta pentru noi! Exact ca in zicala cu "nu vede padurea, din cauza copacilor!" Ecce homo!

Despre tristete

Cel mai adesea, percepem tristetea ca pe un sentiment profund si nedorit. Daca tuturor le place sa fie fericiti, nimanui nu-i place sa fie trist, pentru ca tristetea este greu de suportat si de gestionat. Opusa tristetii este bucuria, o stare clara si care nu lasa loc pentru foarte multe interpretari; Esti bucuros si te simti bine, punct!


Indiferent de cauzele bucuriei, senzatia traita este aceeasi, iar bucuria, la fel ca si tristetea, poate deveni un mod de viata. Modul in care reactionezi la bucurie sau la tristete iti completeaza stilul  in mod fundamental. Ar mai fi de amintit ca bucuria este un sentiment pe care il poti trai in grup, pe cand tristetea este un sentiment ce se resimte individual.

Tristetea poate imbraca multe forme, iar intensitatea, aspectul si modul de reactie sunt personale, deci diferite de la om la om. Traversarea unei perioade de tristete mai lungi iti poate schimba tot: perceptia realitatii, modul de a fi, sistemul de interactionare sociala, in familie si in afara ei, perspectivele, planurile etc.

Exista tristeti molipsitoare, iar, daca persoana trista persista in atitudinea deprimanta, grupul in care se afla va fi molipsit de aceasta tristete. Oamenii cu astfel de atitudini sfarsesc prin a fi evitati si, in final, exilati de societate.


Exista tristeti apasatoare, extinse pe perioade mai lungi de timp, sfarsind, de regula ca depresii grave; astfel  de stari sunt traite de cei care au trecut de a doua tinerete si ale caror sperante au devenit simple visari, nereusind sa le materializeze niciodata; ele lasa in urma vinovatii si regrete de genul: sed fugit interea  fugit irreparabile tempus.


Exista tristeti calde, visatoare, evocatoare, din categoria melancoliilor si a nostalgiilor, provocate de amintirea unor oameni, locuri sau lucruri dragi din trecut, la care nu mai acces fiindca timpul s-a dovedit necrutator. Dar asta nu inseamna ca nu iti amintesti cu drag de ele. La Ion Vianu am citit ceva asemanator cu privire la nostalgia dupa tineretea petrecuta in oroarea numita comunism (dupa care doar nostalgic n-ai cum sa fii), dar era vremea in care oamenii aceia iubisera, facusera copii, isi construisera viitorul, indiferent de uratenia vremilor. Aceasta ar fi explicatia pentru care timpul tineretii noastre ne pare intotdeauna minunat, tocmai pentru ca, pe atunci,  eram tineri si plini de sperante.


Exista tristeti blande care te insotesc toata viata, neprovocate de nimic; nu stii de unde ti se trag, dar esti de felul tau o natura melancolica si, in ceea ce ti se intampla, esti tentat sa vezi intotdeauna numai partea goala a paharului.


E tristetea pe de-a-ntregul de nedorit? As zice, mai degraba, ca nu, caci ea te conduce spre introspectie, spre autoevaluare, spre actiuni corective. Si sustin asta pentru ca, atunci cand esti fericit, nu simti nevoia sa fii reflexiv. Nimanui nu-i trece prin cap sa se autoevalueze cand e fericit, cand totul i se pare ca merge perfect.


Tot ceea ce ai fi putut sa faci si n-ai facut, tot ceea ai fi putut sa ai si n-ai avut, tot ceea ce ti-era in putinta si la indemana si n-ai vrut, viata pe care ai fi putut s-o traiesti si n-ai trait-o, totul iti poate produce o tristete de oarecare anvergura. Stiu ca suna ca un poncif, dar tristetea face parte din viata si esti nevoit s-o cunosti, altfel n-ai fi un om intreg. Fara sa cunoastem tristetea, n-am putea sa pretuim bucuria; fara tristete, n-am intelege ce este fericirea.  Tristetea poate fi asemanata cu  stropul de sare care-i lipseste unei vieti ca sa devina deplina si sa n-o percepem ca pe "the winter of our discontent".