Generația pierzândă

Dacă toate apele pământului ar seca într-o zi până la una,
ar mai rămâne tălăzuind dinspre noi o mare de nostalgie 
martoră a tinereților noastre cele fără de tinerețe
irosite, singuratic, în miezul altor existențe cenușii.

Dacă toate amintirile noastre vor muri ca frunzele toamna,
ne-ar mai rămâne dorurile zăvorâte cu șapte lacăte
pitite bine în camera cea mai ascunsă a sufletului
tânjinde după zilele în care am fi putut trăi zburând
dar am sfârșit căinându-ne în bezna dezolantă,
înroșind cu sângele nostru anemic, la fiecare zvâcnire,
sârma ghimpată a infinitelor granițe concentraționare.

Dacă într-o zi vom mai îndrăzni să stăm față în față cu noi
într-o încercare timidă de căutare a vieții fără de moarte,
înlăturând, una după alta, perdelele vineții ale timpului,
din punctul în care am ajunge vom mai putea vedea
doar un drum pustiit înfundat în deșertul fără margini.

Grădini

Sunt momente când cred că toate grădinile lumii
nu fac altceva decât să repete Edenul la scară mică.
poate de aceea, de câte ori pătrund într-o grădină,
ochi mei nu-ncetează să-l caute pe Adam pe sub arbori
plimbându-se încovoiat, cu toată greutatea lumii
apăsându-i pe umeri !?

Oare mă crezi că, adesea, avându-te lângă mine, 
străbătând distanțați aleile goale,
simt și eu cum durerea lumii trece
de pe umerii tăi pe ai mei, povârnindu-i !?

Atunci, eu ce să fac dacă singurătății de pe umerii mei
îi mai adaugi și tu înc-o negură, în numele șarpelui ispititor?!
Ar trebui, poate, să-nveți că pentru femei 
vremea mărului e numai una!?

dacă

Dacă afară-i noapte, să știi că-n mine nu-i.
o candelă-mi va rămâne mereu aprinsă în sinapse
să lumineze-n bezna gândurilor ne-ntrupate,
altfel sortite pe vecie la neșansă,
dragostea mea...

Dacă afară plouă, pe mine nu mă udă.
atâtea ploi de lacrimi am vărsat
spălându-mi vechile, pierdutele iubiri
încât acum orice ploaie e binefăcătoare
hrănind deșertul ce se-lățește-n mine,
dragostea mea.

Dacă afară e sfârșit de lume, pe mine nu m-atinge.
la prea multe apocalipse am fost neînsemnată parte,
cum și la prea multe false începuturi
așa că nu mă mai sperii ușor, dragostea mea
dacă...

poveste de iarnă

să înaintezi pe strada pustie, singură în lumina lunii,

evitând să priveşti blocurile răpănoase, să nu te întristezi şi mai tare,

venind de la o întâlnire care, doi ani în urmă, ţi s-ar fi părut imposibilă,

să te sperii, din când în când, de umbrele aruncate de lumina felinarelor

puse acolo prea sus să ajute oamenii, doar maşinile rare în noapte,

să ţi se pară că drumul de-l mai ai de parcurs se lungeşte

şi să te întrebi, în tot acest timp, cine eşti, ce te-a apucat, ce mai urmează,

de ce-ai făcut rabat de la regulile pe care le-ai respectat o viaţă

când, în dimineaţa aia, nici nu ţi-ar fi trecut prin cap c-ai s-accepţi

să stai două ore cu un pahar de vin trezit în faţă,

încercând să fii atentă la un bărbat străin prea guraliv, prea insipid,

prea zgomotos pentru tine, vorbindu-ţi despre nimicurile lui

care, sigur, nu vor fi şi-ale tale,

fără ca el să observe că te uiţi jenată când pe geamul de alături

când pe deasupra frunţii lui, când la ceasul discret din brăţară

întrebându-te: omul ăsta e de paie, trăieşte, respiră,

ori este manipulat de un păpuşar nevăzut şi, dacă dă drumul aţelor,

momâia se va prăbuşi ca un mototol de cârpe informe,

să te gândeşti că, în timpul ăla, puteai citi, ori visa, ori dormi,

dar te-ai amăgit să-i mai dai imaginii tale în lume o şansă,

să-ţi pice necazul pe obiceiurile pământului că femeile, întotdeauna 

trebuie să se agaţe de-o buruiană, să nu le ia valul

şi să te gândeşti, totuşi, ce am eu în comun cu lumea în care trăiesc?!

să fii tu, ieşită o clipă din tine de dragul lumii, şi să-ţi pară rău.

Nedumerire

corpul fluturelui sunt, ori aripile lui,
plămădesc omizi, ori minuni colorate,
înfior privirile, ori silă produc
la trecerea prin grădini parfumate?!

sunt pomul în floare, ori copacul uscat,
sinuoasa iederă, ori ciulinele aspru,
trandafirul alb suav înflorit,
găleata dogită, ori potir de-alabastru?

mugure-aşteptat sau vâsc parazit
trăind viaţa altora - muribundă,
bucuria în forma ei cea mai pură
ori lehamitea cea mai profundă?!

de-aş avea certitudini, mai uşor mi-ar fi,
mai voioasă aş întâmpina zi de zi zorile,
ştiu sigur doar că Unul mi-ar putea răspunde
de-aş fi în stare să-i păzesc cărările.

de vânzare

am obosit cărând după mine, vorba lui Blaga
prea mult suflet. m-am hotărât să vând:
cine dorește sufletul meu, inima mea,
lumina din mine?!
le dau ieftin, pe nimica toată, în pierdere chiar!
pentru sufletul meu mare cer in schimb
doar o bucățică din sufletul clientului;
pentru inimă, cer doar câteva bătăi ale inimii lui;
cât pentru lumină, aproape că nu cer nimic,
atâta lumină am în mine să luminez un univers
și tot mi-ar mai rămâne...
cine cumpără?!

False întrebări

Există mâini de două ori întinse
spre ajutor, ori spre prietenie
când cel spre care te apleci
își poartă-n minte propria nebunie?!

Există fapte care să-mplinească 
gânduri neclare, vrere nefirească, 
dacă ideea vierme nu-i născută
să umple creierul, să îl dospească?

Pe lângă că suntem atât de orbi,
așa de surzi cine ne plămădește?!
şi cine să ne-adopte-aşa zăluzi
cine să ne iubească pe orbeşte?!

Elegie

Mai devreme sau mai târziu
trebuie să mă predau Timpului,
să iau mirosurile bătrâneții în primire
și pământul drept cer.

El sigur mă așteaptă și are răbdare
știind cu siguranță că, în curând,
mă va ajunge din urmă
pe când eu doar intuiesc.

spațiul...timpul...

nicăieri și oriunde - asemănătoare și neimportante
vorbind despre spațiul care nu prea ne doare;
niciodată și întodeauna - ce precise devin
când ne raportăm la ele viața
numărând firele de timp prin urzeala deasă
a prea înțesatei noastre istorii personale...
între spațiul și timpul cu zgârcenie dăruite
munca noastră de țesători harnici hotărăște totul,
crezând că fatalitatea lucrează mai mult.
Doamne, ce bine ne-ar prinde uneori,
să putem deșira, asemenea Penelopei, 
pânza ce povestește totul despre noi, 
luând-o de la capăt ori de câte ori
nu ne plac grosimea, finețea, ori culoarea țesăturii,
ori de câte ori ne prinde înțelepciunea din urmă,
ori de câte ori brațul timpului ne apucă de umăr
întorcându-ne spre clepsidra goală... 
niciodată și întotdeauna: ce precise devin!

ce nimeni nu-nțelege ...

crezând că nu-i nimic de-nțeles la ele
bărbații n-or să le cunoască niciodată pe femei.
la rândul lor, pripindu-se, femeile cred și ele
că nu-i mare lucru să-i înțelegi pe bărbați.
specii diferite la scara istoriei, asta sunt
și, deși diferite,  se caută, îndrăgostindu-se.
ca un făcut, bărbații se îndrăgostesc de frumusețe,
iar femeile de putere, dacă e să te iei după statistici,
dar nu-i exclus nici ca bărbații să se-ndrăgostească de putere,
iar femeile de frumusețe. și-aici se-ncurcă borcanele
nimeni nemaiștiind cine-i celălalt și ce vrea de la el,
iar luptele continuă după puteri:
cine rezistă toată viața, toată viața,
iar cine-i mai slab doar o jumătate de veșnicie,
căutând, în continuare, altă frumusețe - altă putere
să și le pună din nou la încercare. 

trebuie să trăim !

E soarele-n ruină deasupra noastră, totuși
trebuie să îndrăznim privirea către cer 
dacă tot am fost aruncați în lumină. 

Suntem obligați să trăim ce e de trăit, 
neavând dreptul să credem  că, la masa vieții,
am fost mirii și miresele-n zadar. 

Trebuie să trăim, chiar și dacă bănuim
că moartea ar fi cea care contează.

Trebuie să trăim, chiar dănțuind nebunește,
altminteri viața, ca un șarpe-nveninat,
își va suna pe lângă noi clopoțeii din coadă. 
otrăvindu-ne.

Abandonare

Exist, în continuare, pe țărmul unde ziua m-a abandonat.
Toate m-au părăsit, s-au dus la culcare.
Doar gândurile-mi mai zboară ca pufii de păpădie
necontrolat, neordonat, nerăbdător, fără țintă.
Nici valuri nu mai sunt ...
retrase pe fundul mării, așteptând ziua de mâine, așteptându-i pe alții -
să le gâdile picioarele, mințindu-i de bine.
Simt trecându-mi prin păr clipele rătăcite ale timpului.
Cum, la fel ca mine, se mai află delfinii prinși în năvoadele pescarilor.
Îmi măsor ultimii pași, dar, fără tine, nu-mi ies la socoteală
nemaisimţindu-mă întreagă. 
Tot atunci mă și-ntreb
real ai fost sau doar un vis dintre multele visate
de orice femeie când i se urăște doar cu ea?!
Și, știi, peste puțin cred că nici n-o să-mi mai pese
peste puțin...peste puțin cu-o veșnicie.
dar acum sunt aici, cu delfinii care plâng în năvoade.

Provocatoare

am să îmbrac rochia cea mai roşie din oraş
de poalele ei agățase-vor  priviri străine
tinereţea se va întoarce cu faţa către mine
oamenii  îmi vor sorbi în ochi seninul buclucaş.

am să-mi pun în păr trandafirii cei mai roşii
și-am să mă-nconjur cu roiuri de fluturi arămii
nimeni nu va afla ce doruri port cu mine
ceilalți vedea-vor doar femeia multelor bucurii.

cu pașii mei egali trecând am să-nroșesc 
înserările, sau zorii zilelor, sau   amiezile târzii
voi purta plutind prin oraș dorințele, visele
femeilor, fetelor, bătrânelor ce nu pot îndrăzni. 

Fotografii

fotografii, fețe, chipuri
vezi poza omului
și repede construiești 
o istorie în jurul lui
numai că poza
e mai moartă ca moartea,
nu respiră.
o încremenire în timp
e tot ce poate
iar, cu cât e mai veche,
cu atât e mai falsă.
ne uităm la poze
și ne-nchipuim
că înțelegem ceva
despre oamenii clipei
dar nu, pozele,
nu-s mai bune
decât moartea însăși
aceeași încremenire
mai încrâncenată
în care vezi urmele
timpului crud. 

Înflorire ratată

am așteptat lung timp să înfloresc,
dar am ratat clipa înfloririi
pierzându-mă fără motiv
în jocuri sterile de-a tinerețea târzie,
în amânări  pe altădată, 
în comentarea înfloririi altora
și, deși văzusem bobocul în floare,
clipa magică a deschiderii lui mi-a scăpat.
observ pe jos petalele scuturate
în culoarea lor trecut-incertă
și mă-ntreb: ale mele-s?
ce culoare ar fi avut 
trandafirul învoalt din mine
dacă nu eram ocupată să mă trec
odată cu înfloririle altora?