what was that?!




marți, 26 aprilie 2011

Tinereţe

Motto: Când eram mai tânar/şi la trup curat,/ Într-o noapte, floarea mea,/ eu te-am visat./Înfloreai fără păcat,/ într-un pom adevarat/Când eram mai tânar/şi la trup curat./Nu ştiam că eşti femeie, eu bărbat/Lângă tine cu sfială m-am culcat/Şi dormind eu am visat; tu, visând,/ai lăcrimat/Când eram mai tânar/şi la trup curat/E pierdută noaptea aceea de acum!/Carnea noastră, de-i mai ştii/al ei parfum/Poamele ce-n poame stau,/gustul cărnii tale-l au/Şi cad mâine toate, putrede,/pe drum. /Fă-l sa fie, Doamne Sfinte,/ numai om/Pe acel care ne-a ispitit sub pom/Şi când pomul flori va da,/ fă să-i cadă carnea grea,/ Cum cadea-va, dupa cântec,/ mâna mea…" (Cezar Ivanescu - Amintirea Paradisului)

Ce etapă de graţie este tinereţea în existenţa noastră şi cât de repede trecătoare se dovedeşte ea a fi! Nu ştim cine hotărăşte aşa, dar perioada noastră de maximă înflorire şi inocenţă ne scapă printre degete, căci înţelepciunea cu care am lua hotărâri remarcabile în ceea ce priveşte viitorul nostru, nu ne este accesibilă atunci! Cine poate să-mi spună de ce nu putem învăța, sau, mai degrabă, de ce nu ne lăsăm convinși să învățăm să trăim de la cei ce-au trecut prin viață? De ce, mereu, suntem convinși că noi știm mai bine ce să facem cu viața noastră?!

În copilărie ne dorim să ne depăşim condiţia, să ardem etape, să  fim luaţi în serios ca oameni mari. Intrăm în tinereţe grăbiţi şi măcinaţi de dorinţe, voind afirmare şi putere şi considerând că totul ne este accesibil, ba chiar că ni se cuvine. Îi judecăm aspru pe ceilalţi  pentru ce n-au reuşit să facă şi ne gândim că noi n-o să trecem niciodată prin momente critice. Tinereţea noastră va ţine o veşnicie şi totul în viaţă se va situa de partea reuşitei noastre.

Dar perioada noastră edenică, cea mai frumoasă şi râvnită din întreaga viaţă, trece mai grăbită decât clipa, iar noi nu realizăm, mai niciodată, unde începe rătăcirea căii; iar timpul, vai, se cerne  aşa de repede. Când împlinisem douăzeci, când am trecut uşor de treizeci, când s-au dus primii patruzeci ?! Cum de au trecut pe lângă mine şi n-am fost mai consecvent cu viaţa mea? Eram aşa de tânăr, aveam aşa de multe planuri şi năzuinţe, mă simţeam mai puternic şi sănătos  decât oricine, cum de am ajuns aici? Iar asta este o problemă universală a tinerilor.

Există vreo cale să nu ratezi oportunitățile pe care ți le oferă viața? Puțin probabil, pentru că întotdeauna scenariul se repetă,  tinerețea fiind năvalnică și nestăvilită, iar bătrânețea cam lașă, dar înțeleaptă. Și am mai spus-o de multe ori: nimeni nu învață din greșelile altora. Suntem sortiți să călcăm  în mod repetat în aceleași străchini fragile, dar să trăim propriile noastre experiențe de viață. Precum la fel de adevărat este că nimeni nu poate trăi realitățile altuia.

De ce este minunat să fii tânăr? Pentru că te simți frumos, sănătos și puternic și toată lumea pare a ta! Pentru că nimeni nu se poate compara cu tine și cu bucuria ta de a trăi și pentru că nu ai decât certitudini! Pentru că viața nu te-a  înrobit, iar de durerile mari nici nu ai aflat! Pentru că n-ai fost forțat să iei decizii majore și n-ai început să lași încet, încet, de la tine! Pentru că cea mai importantă problemă a ta se rezumă la a iubi și fi iubit, iar catastrofă însemna doar să fii părăsit de cel drag. Pentru multe alte lucruri cărora, ulterior, chiar nu le mai găsești importanța. Nu-mi spunți că voi ați gândit altfel, tineri fiind, pentru că n-am să vă cred, istoria se repetă cu fiecare dintre noi! Iar mărturie stă faptul că cei născuți și crescuți în comunism trăim nostalgii după acele vremuri, și nu le trăim din alte motive, decât pentru că atunci ne-am petrecut perioada de glorie care a fost tinerețea noastră.

Am momente când am de-a face cu tineri debusolați și cărora aș vrea, aș putea, să le dau sfaturi, dar, la ce bun? Va învăța cineva din experiențele mele? Cu siguranță, nu! Ca și la copiii mici ce învață că focul  îi arde, punând mâna pe obiecte încinse, șuturile pe care viața i le va da vor fi edificatoare pentru fiecare. Fiecare simte nevoia să-și fie propria sa legendă. Fiecare are nevoie să se simtă centrul lumii, cu omenirea învârtindu-se în jurul lui. Fiecare are nevoie să se raporteze la perioada din viață în care nimic nu-l îngenunchease și totul părea posibil. Probabil de aceea nu acceptăm sfaturi de la nimeni, chiar dacă parcursul nostru ulterior se va dovedi a fi un lung șir de inconsecvențe cu noi și cu alții.

Se pune și ne punem des o întrebare: ce-am face, dacă am mai putea fi tineri încă o dată? Și mulți se grăbesc să răspundă că ar face și ar drege. Iar asta răspund oamenii care ar trebui să fie înțelepți, pentru că au ajuns la o vârstă; dar eu nu cred că am putea face altceva, decât să repetăm aceleași greșeli, la nesfârșit. Ceea ce nu s-a făcut la timp nu se va mai face; ceea ce s-a făcut greșit, greșit va rămâne; și asta poate pentru că viața, pe lângă planurile pe care le-ai avut tu cu ea, a avut și ea propriile ei planuri cu tine.

miercuri, 20 aprilie 2011

Despre bunătate

Motto: "Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi şi orbul îl poate vedea" (Mark Twain)

Bunătatea este, în sine, o caracteristică a oamenilor de caracter. Este o atitudine specific umană, cu origini metafizice, din ce în ce mai rar întânită în societatea actuală.  Acum,  grăbiţi să ardă etape în evoluţia lor spre nicăieri, oamenii nu mai au timp să se aplece asupra nevoilor şi nevoinţelor altora. Să fii bun cere efort şi înţelegere; să fii rău nu cere nimic, nici măcar să gândeşti: dai curs pornirilor primitive din tine şi răul este gata făcut.

Prin urmare, bunătăţii i se opune răutatea, o atitudine instinctuală primară universal răspândită. Prima răutate atestată în istoria omenirii  a fost  crima, prin fratricidul comis de Cain împotriva fratelui său Abel. La baza primei crime a stat invidia, determinată de faptul că Dumnezeu a preferat jerfa adusă Lui de Abel, celei aduse de fratele său, iar Cain a interpretat în sinea lui că respingerea s-a datorat calităţii jertfei; în realitate, caracterul rău al lui Cain l-a determinat pe Dumnezeu să-i refuze ofranda. O pildă inspirată despre cum oamenii buni plac tuturor, iar cei răi, nimănui.

Există o întreagă serie de defecte asociate răutăţii: invidia, ura, orgoliul, egoismul, zgârcenia, dispreţul şi altele atrase de răutate, toate întâlnite la firile extrem de primitive şi de involuate, mai ales spiritual. Oamenii răi nu trăiesc decât pentru ei şi nu vor să bucure pe nimeni. A bucura pe cineva le este o noţiune complet străină şi de neînţeles. Iar sursa acestei răutăţi este spiritul răului pe care nu vreau nici să-l amintesc aici, nici să-i acord vreun credit. Căci aici mi-am propus să vă vorbesc despre bunătate, aşa cum se cuvine acestei săptămâni unice ca semnificaţie în istoria omenirii.

Bunătatea derivă din iubirea nemărginită cu care  Dumnezeu a creat lumea, prin urmare, originea ei este divină. Bunătăţii îi sunt asociate calităţi fără de care aceasta n-ar fi completă: mila, compasiunea, înţelegerea, bunăvoinţa, toleranţa, blândeţea, dărnicia, admiraţia fiind numai cele mai semnificative. A fi un om bun, înseamnă să fi stat şi să fi gândit la rosturile tale pe pământ şi să fii convins să practici bunătatea şi binele în mod necondiţionat. Bunătatea îl îmbogăţeşte pe omul bun, îi dă un sens în viaţă, îi leagă evenimentele unul de altul în mod armonios. Bunătatea te echilibrează şi te înnobilează. Bunătatea îţi ordonează scopurile în viaţă, simplificându-ţi comunicarea cu ceilalţi. Bunătatea îţi conferă stilul de viaţă propriu.

Deşi la naştere caracterul fiecăruia este o pagină albă, modelele urmate ne formează atitudinea.  Educaţia are o mare importanţă, poveştile ascultate în copilărie fiind pline de morală şi eroi civilizatori care triumfă înaintea feţelor răului. Întâmplările din viaţă definitivează restul, pe unii încercările nenumărate îmbunându-i, considerând că ele le sunt date spre desăvârşire. Pe alţii, încercările îi înrăiesc, neînţelegând nimic din ceea ce trăiesc. "De ce să fac bine, mie îmi face cineva bine? De ce să dau degeaba, mie mi-a dat cineva ceva? De ce să dau altuia şi să aibă şanse mai mari decât mine?" Iar aceştia sunt numai egoiştii care nu sunt printre cei mai răi! Ce să mai spui despre răutăcioşi, învidioşi, orgolioşi care ajung să se bucure de răul altora şi care nu vor înţelege niciodată că, dăruind, dobândeşti? Deşi nu se poate spune că este mai uşor  să fii bun, decât  rău, din fericire există oameni care se pun în slujba binelui şi a bunătăţii, indiferent de eforturi, echilibrând balanţa lumii.

Există bunătate şi răutate; există bine şi rău; există fapte bune şi păcate, calităţi şi defecte, lumină şi întuneric, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte. Simplificând, există viaţă şi moarte! Iar noi nu avem  de făcut altceva decât să alegem de care parte ne situăm.

duminică, 17 aprilie 2011

Despre tandrețe

Motto: " Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi." (Octavian Paler)


Tandreţea este un sentiment aparte, greu de definit, deoarece include in el senzații amestecate. De aceea, este  greu de descris: este și nu este iubire, este duioșie și nu numai, este căldură și nevoie de iubire, toate amestecate într-o entitate diferită. Este un gen de afecțiune aleasă pe care ne-o dorim toți cei înzestrați cu suflet, animale superioare ori nu. Căci sufletul fiecăruia este cel care tânjește după afecțiune și dovezi de tandrețe, atunci  când dorim să simțim dacă mai contăm pentru cineva și suntem parte din viața oamenilor prețioși nouă. Frustrant este că nimeni nu poate fi obligat să împărtășească  din tandrețea pe care alții și-o doresc, tocmai pentru că ea este un sentiment atât de personal!

Simțim nevoia de tandrețe încă de când începem să devenim conștienți de prezența noastră pe lume. Afecţiunea transmisă nouă prin tandrețe este percepută ca o energie bună, blândă și caldă, protectoare și regeneratoare şi care  ne face să ne simțim importanți și prețioși pentru cineva anume. Daca ar fi să asemăn tandrețea cu ceva, atunci  ar fi  cu sentimentul pe care îl ai în pântecele matern, acea senzație de bine și protecție, căci știi că ești iubit, iar altcineva are grijă de tine, cu toată dăruirea de care este în stare. 

Într-o primă fază, ca să devenim oameni întregi, ceea ce ne lipsește  este tandrețea părinților și a familiilor noastre. Afecțiunea simțită în copilărie poate fi definitorie pentru tinerii și adulții care vom deveni, pentru știința noastă ulterioară de a degaja tandrețe către alții. Copiii lipsiți de tandrețe se simt nedoriți, neprotejați, respinși din paradisul familial. Am prieteni care au ajuns adulți frustrați pentru că, în copilărie, n-au avut parte de căldura familială de care aveau nevoie, fiind crescuți fie de bunici, fie de un părinte singur, fie de părinți egoiști care n-au știut să dea mai depare din surplusul lor de tandrețe. De multe ori, aceia n-au  recunoscut sentimentul pentru că, la rândul lor, nici ei n-au avut parte de prea multă. Asta nu înseamnă că oamenii nu se pot dezvolta fără tandrețe, dar e mai bine să aibă parte de această experiență deosebită care înseamnă revărsarea duioșiei, grijii și iubirii familiei asupra lor, atunci când au mai mare nevoie de ele, pentru a se simți protejaţi.
 
Deși avem nevoie acută de ea, tandrețea  nu se cere, căci cerută, ea nu mai are nici o valoare. Ea valorează ceva doar atunci când ceilalți ti-o arată spontan, ca  semn al aprecierii lor. De-abia atunci te simți, cu adevărat, băgat în seamă. La tinerețe și la vârsta adultă, nevoia noastră de tandrețe își schimbă sursele: dorim să ne acorde tandrețe cei pe care-i iubim și în care investim sentimente; dăruim noi tandrețe, ca părinți și ca soți, dar simțim o mare nevoie ca această tandrețe să ne fie întoarsă de către recipienții tandreței noastre. Am vrea să fim asigurați că cei apropiați ne poartă în sufletul lor, așa cum îi purtăm și noi, că ne poartă de grijă, interesându-i stările noastre, gândurile noastre, neliniștile noastre. Că noi contăm pentru ei și că toate eforturile noastre de a le arăta iubirea și aprecierea noastră sunt înțelese și apreciate. Că, atunci când iubirea pătimașă și tinerească se stinge, liantul acela care înseamnă tandrețea între oameni este acolo pentru întotdeauna. Iar pentru ca să simțim asta, avem nevoie de semne exterioare de tandrețe din partea celuilalt.

Tandrețea nu se exprimă în cuvinte, ea este tăcută și demonstrativă: o îmbrățișare protectoare, un gest afectuos de apreciere, o mână pusă peste a ta la durere, o mângâiere plină de compasiune la nevoie sunt gesturi tăcute, valoroase și atât de necesare. În marea spaimă de singurătate din care apar fricile  noastre existențiale, durerea și spaima de abandon,  gesturile tandre și afecțiunea celor de lângă noi valorează mai mult decât o mie de cuvinte rostite. Ele îți demonstrează că pentru cineva exiști și contezi, iar asta îți dă puterea să mergi mai departe.

miercuri, 13 aprilie 2011

Sensul vieţii

Motto: "Ţelul şi sensul vieţii nu sunt unul şi acelaşi lucru, însă problema rostului vieţii, în tinereţe, nu este accesibilă decât unui numar mic de oameni. La această problemă a rostului vieţii se ajunge numai prin propria experienţă, asociindu-i şi problema menirii, şi oamenii se gândesc la ea la bătrâneţe, dar nu toţi, ci numai cei care se pregătesc de moarte şi aruncă o privire înapoi la viaţa trăită. Însa cei mai mulţi nu fac asta." (Nadejda Mandelstam: Speranta abandonata)

"De ce?" şi "cum?" sunt întrebări frecvente pe care şi li pune orice om reflexiv procupat să afle motivul pentru care s-a născut şi trăieşte. "Cine suntem, de unde venim, încotro mergem" şi-a intitulat Gauguin un tablou care mi-a fascinat copilăria nu doar prin imagine, dar mai ales prin semnificaţie, atunci fiind pentru prima oară când am auzit că cineva îşi poate pune astfel de întrebări existenţiale.

Se poate supravieţui o viaţă întreagă fără a-ţi pune întrebări despre  rostul tău pe pământ, dar un astfel de trai te afundă în  confuzie. Iar confuzia nu este o stare cu care să te acomodezi, cel puţin, nu pe termen lung. Unii oameni au nevoie de echilibru şi, în cătarea lui,  ajung să dobândească conştiinţa sinelui şi a nevoilor acestuia. De-abia acest gen de frământare constituie punctul de plecare spre reflecţie cu privire la sensul vieţii.

Problema rostului nu este pentru toţi la fel de importantă, iar, în tinereţe, puţini sunt cei care acordă atenţie unor astfel de lucruri, pentru ei altele sunt vitezele importante ale vieţii. Dar întrebarea începe să fie pusă mai des atunci când începi să te confrunţi cu criza vărstei mijlocii şi, cum zicea Najeda Mandelştam, atunci când te vizitează conştiinţa morţii iminente şi încerci să-ţi pui ordine în evenimente.  Această procupare este şi mai importantă pentru oamenii spiritualizaţi care cred că viaţa înseamnă şi altceva decât un simplu parcurs între naştere şi moarte şi care nu trebuie  străbătut cum s-o nimeri. Cert este că unii avem nevoie că cunoaştem  sensul, pentru a ne lămuri nişte evenimente care ni se întâmplă.

Evident este că nu pot aborda acest subiect decât extrem de subiectiv, dar el nici nu se vrea altceva decât un îndemn la reflecţie pentru fiecare. Şi nu există nici o cheie de verificare a soluţiei corecte, nu există decât căutări şi intrebări. Rareori, există şi răspunsuri, dar acelea doar prezumtive.

Pentru fiecare sensul înseamnă altceva.  După atâţia ani, eu simt nevoia să ştiu ce mă pune în acord cu mine şi cu lumea. Ca să pot supraviţui, pentru mine este important să ştiu cine sunt şi ce pot să fac. Nu pot merge mai departe, daca nu ştiu în ce punct mă aflu. Nu mă pot mişca, dacă nu ştiu  sensul în care merg. Am nevoie să ştiu dacă se aşteaptă ceva de la mine şi chiar îmi doresc să se aştepte ceva. Îmi place să ştiu unde este capătul căutărilor mele, deşi nimeni nu te poate asigura de asta. Îmi place să cred că nimeni nu se naşte degeaba, fără nici un rost. Deşi nu am dovezi, sunt ferm convinsă că fiecare s-a născut pentru a demonstra ceva, pentru a ajuta cuiva, pentru a completa ceva, pentru a bucura pe cineva. În parcursul dinspre naştere spre moarte, există nişte etape pe care le străbatem, ele au un rost, iar din ele trebuie să tragem nişte învăţăminte.

Nu cred că există ceva întâmplător, în ceea ce trăim. Nu cred că noi, personal, putem determina ceva la modul semnificativ în viaţa noastră, ci doar că ajutăm, prin felul în care acţionăm, ca anumite lucruri să se îndeplinească. Nu întâmplător ne naştem într-o anumită familie, suntem copiii anumitor oameni, întâmpinăm anumite evenimente care ne afectează pozitiv sau negativ şi din care trebuie să învăţăm, asta dacă suntem atenţi la ce ni se întâmplă. Nu întâmplător întâlnim anumiţi oameni care constituie exemple pentru noi, devenind mentorii noştri. Nu degeaba ne împrietenim cu alţi oameni care ajung să ne influenţeze existenţa. Asta ca o explicaţie a ceea ce ni se întâmplă.

E ceva timp de când cred că am ajuns în echilibru cu ceea ce trăiesc, iar asta înseamnă că, pentru mine, lucrurile au căpătat un sens. Evident că întrebările mele nu se vor opri aici, dar o linie călăuzitoare este trasată. Am început să bănuiesc de ce şi cum. Mai este de lămurit o singură întrebare existenţială la care să mi se răspundă, iar aceea este : când? Însă aceea chiar nu depinde de mine!

duminică, 10 aprilie 2011

Ipocrizia noastră cea de toate zilele

Motto: "Ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii." (La Rochefoucauld) 

Mă gandeam de două zile care să fie următorul subiect despre care să scriu, iar ieri mă hotărâsem la ipocrizie, și chiar am hotărât care să fie titlul  articolului. Iar azi dimineață, într-o discuție cu un amic pe acestă agora care se dovedește a fi, uneori, în chip fericit, face-book-ul, am abordat inclusiv acest subiect, iar asta m-a făcut să-l și încep.

Pentru a defini ipocrizia, limba română are câteva sinonime: prefăcătorie, lipsă de sinceritate, duplicitate, falsitate, fățărnicie, perfidie, viclenie, minciună, procleție, fariseism, ori chiar împrumutând numele unor personaje celebre pentru prefăcătoria lor: machiavelism și tartuferie. E evident că ipocrizia nu poate fi decât un defect, o caracteristică reprobabilă, dar ia uitați-vă în jur să vedeți câtă lume nu consideră necesar să-și arate adevărata față în relațiile sociale! Unii fac asta pentru că li se pare că devin vulerabili, dacă-i lasă pe ceilați să-i cunoască, dar alții, cei mai mulți, fac asta cu un singur scop, acela de a obține foloase pentru ei, prin înșelătorie. 

După cum vedeți, prefăcătoria are nume variate, pentru a defini o singură atitudine, aceea de a te arăta drept ceea ce nu ești în realitate. O singură atitudine le este contrară și mortală tuturor acestor fețe ale ipocriziei, anume adevărul. Iar ca un adevăr absolut, nimeni nu poate fi ipocrit pentru vecie, în virtutea faptului că toată minciuna are picioare extrem de scurte.

Ipocrizia sau fățărnicia a fost ilustrata pentru prima oară în istorie în Biblie, unde Iisus demonstrează ucenicilor că fariseismul, dubla aparență, constituie un păcat. Oamenii nu trebuie să se înfățișeze semenilor lor drept ceea ce nu sunt, pentru a nu-i induce pe ceilalți în eroare. Iar din pildele lui Iisus, în zilele noastre, s-a adaptat la noi zicala: "să faci ce zice popa, nu ce face popa!", în ideea că popa poate fi și el un fariseu în comportamentul lui cel de toate zilele.

Prin urmare, ipocrizia este la origine un comportament aberant, incriminant, reprobabil, atâta timp cât el urmărește inducerea în eroare a oamenilor cu privire la adevăratul tău caracter. Iar dacă nu-ți arăți adevărata față, înseamnă că scopul tău este să înșeli cu privire la adevărata ta natură, iar asta se face, întotdeauna,  cu gândul la niște foloase. Evident, ipocritul trebuie să fie de un egoism monstruos, din moment ce nu îl interesează decât binele personal și nimic altceva. Problema care se pune aici, este dacă cei care-l practică fac asta cu bună știință, ori chiar și ei au despre ei o mai bună părere decat ar trebui în realitate; deși eu înclin să cred că ipocriții, din atâta minciună, încep să se considere că sunt altceva decât ceea ce sunt.

Practicarea ipocriziei poate avea urâte și nesăbuite urmări asupra celorlalți, dar și asupra individului în cauză. Dar, probabil, foloasele celui ipocrit sunt mai mari decât pierderile, dacă el continuă să-și facă din duplicitate un mod de viață. Iar ipocrizia se practică cu sânge rece și fără nici un fel de remușcare, de unde rezidă caracterul ei odios. Iar consecințele ei se pot observa în tipul de relații sociale aberante, paranoice care se dezvoltă între oameni, cea mai evidentă dintre toate fiind lipsa de încredere în oameni,  indiferent că oamenii aia sunt familia sau prietenii tăi.

Variate sunt formele sub care se poate practica ipocrizia în societatea modernă; astfel, se practică la nivel de afaceri, în care acest defect este perpetuat ca un modus vivendi; se practică în comunicare și publicitate, unde este șlefuit până la nivel de artă, se practică în relațiile inter-umane, unde, după cum ziceam anterior, oamenii nu mai au încredere în semeni, și se practică în viața politică, cu repercusiuni directe asupra noastră a tuturor. Acum, nu te poți aștepta ca un politician să fie altceva decât ipocrit, toată lumea fiind conștientă că politica este soră cu cea mai veche meserie a omenirii, dar au existat și oameni politici care au rămas în istorie pentru viziune și acțiuni foarte bine țintite și care au schimbat în bine istoria. Este drept că noi n-am prea avut noroc de astfel de oameni providențiali, deși putem număra câțiva, pe degetele de la o mână.

Are ipocrizia vindecare? Aș înclina, mai degrabă, să zic că nu; un om cu bun simț și, de ce nu, cu frica  lui Dumnezeu, nu poate fi ipocrit în relațiile cu semenii. Trebuie să fii un om de nimic ca să poți să fii ipocrit. Trebuie să nu te doară de cât rău poți produce celorlați cu ipocrizia ta și să scuipi pe codul onoarei dintre oameni. Ipocrizia este o chestiune de alegere liber consimțită, și cum zicea o mare actriță într-un film minunat: suntem doar alegerile pe care le facem!

vineri, 8 aprilie 2011

Est modus in rebus sau despre măsură

Motto: "Adevărata "măsură" a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin "lipsa de măsură", dorind "fără măsură", îndrăznind "fără măsură", iubind "fără măsură". (Octavian Paler)

Căutând un citat potrivit pentru acest articol mi-a fost foarte greu să găsesc unul, observând, cu mirare, că măsura nu mai este o preocupare pentru omul modern; doar pentru antici ea mai era importantă, iar, de la ei, cea mai cunoscută maxima care ne-a rămas este cea a lui Protagoras: "Omul este masura tuturor lucrurilor: a celor ce sunt ca sunt, a celor ce nu sunt, ca nu sunt. Fiinta este identica cu ceea ce apare cuiva." Şi pentru a crea un punct de plecare mai adecvat, am să mai adaug încă un citat din  Sfântul Isaac Sirul: „Pe tot lucrul îl împodobeste măsura.”

De mai sus, reiese, în mod evident, că dreapta măsură este un atribut al divinităţii şi poate fi extrapolat şi asupra fiinţei umane, pornind de la considerentul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea lui. Nimeni nu are pretenţia să întâlnească dreapta măsură la animale, căci ea e un atribut strict al fiintelor rationale. De  aceea, în toate activităţle omului el trebuie să urmărească  moderaţia  pentru că, în viaţă, cu ce măsură măsori, cu aceea ţi se va măsura, adică, după faptă, şi răsplată. În fiecare moment al vieţii tale trebuie să cântăreşti bine pentru ca, prin acţiunile tale, să nu-i prejudiciezi pe alţii şi să nu faci rău. Dar, pentru asta, trebuie să stăpâneşti darul deosebirii între concepte şi să poţi să apelezi la o corectă delimitare între categorii ca: bine-rău, necesar-inutil, dărnicie-zgârcenie, încredere-neîncredere, lege-fărădelege etc. Iar pentru fiecare faptă a ta trebuie să măsori de două ori, pentru mai multă siguranță, și să tai o singură dată.

Dar darul deosebirilor nu este un dat cu care te naşti, ci o abilitate dobândită în urma a multă muncă şi luptă cu latura animalică a fiinţei tale. Ca să poţi să păstrezi măsura, trebuie să ai sisteme de referinţă, logică, frică de Dumnezeu, simţul dreptăţii şi o grozavă rectitudine morală. Măsura în toate fixează o limită peste care oamenii moderaţi şi cu  respect faţă de semenii lor, nu-şi pot permite să treacă. 

Daca dreapta măsură este de dorit în ceea ce privește atitudinea ta față de ceilalți, în ceea ce te privește pe tine ca om, tocmai exagerarea este de adoptat, în ideea că așteptările mari pe care le ai de la tine te obligă să  dorești și să muncești mai mult întru desăvârșirea ta, căci acest lucru nu va prejudicia pe nimeni. Desăvărșirea ta ca făptură umană în raport cu lumea nu poate să fie decât benefică pentru ceilalți. Prin urmare, atitudinea în ceea ce privește măsura trebuie să ne oblige la practicarea dreptei măsuri față de ceilalți și la o atitudine de exagerare a măsurii în luptă cu latura primitivă a personalității noastre. Căci este scris:“Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.” (Ioan, 5:44-48)

joi, 7 aprilie 2011

Dragoste şi iubire

Motto: "Iubirea este atunci când sufletul începe să cânte, şi florile vieţii tale înfloresc singure." (Rabindranath Tagore)

 A iubi, iubire; cel mai frumos și sugestiv verb și  noțiunea cea mai nobilă care reflectă starea de grație spre care tinde orice făptură înzestrată cu rațiune. Am de gând să vă vorbesc aici despre acest sentiment altfel decât v-ați gândit la el până acum: un sentiment deplin, înnălțător și dădător de sens vieții noastre vremelnice. 

Am făcut multă vreme confuzia între dragoste și iubire, până am început să mă dezmeticesc și am reconsiderat: dragostea este  un fel de soră mai mică și mai necoaptă a iubirii, cu o conotație mult mai prozaică, referindu-se strict la sentimentele umane, față de ființe umane. Cuvântul își are etimologia în verbul a îndrăgi, iar a îndragi nu-i totuna cu a iubi. Poți să simți pe cineva foarte aproape, plăcându-l, cultivându-l, respectându-l, împărțind totul cu el, chiar și viața. E un fel de toleranță mai elevată care poate da chiar și un pic de dependență. Dar între dragoste și iubire, deosebirea e mare.

Iubirea e un sentiment așa de complex, de solid, de amplu, de profund, încât mă tem că n-am să am timp să-i percep vreodată toate valențele. De fapt, eu cred că este cel mai atoatecuprinzător sentiment și cel mai binefăcător omenirii. Cel mai plin de conotații și valențe; aplicabilă regnului uman și animal, ba chiar până și plantelor. Din iubire a creat Dumnezeu lumea și prin iubire o ține în palmele Sale. Din iubire și-a jertfit pe unicul său Fiu ca să-L avem drept model de netăgăduit. Iubirea crează armonia în univers și energiile care ne animă. Ea singură poate să fie absolută dintre toate sentimentele cunoscute nouă.

Vorbeam mai sus despre valențe și este necesar să fac aici o delimitare, pentru că majoritatea este tentată să se gândească la iubire doar ca la un sentiment pasional pe care, mai vulgar, îl voi numi amor, deși nici acest tip de iubire nu este cu nimic reprobabil. Dar e păcat să cunoști iubirea numai sub acest aspect și să trăiești doar această formă limitativă de iubire, când mult mai deplină și mai plină de sens este iubirea divină, absolută, desăvârșită. Iar cel mai explicit mod de a înțelege ce este iubirea absolută, ni-l  descrie Apostolul Pavel în imnul iubirii creștine (o eroare  în traducerea inițială a carții sfinte inlocuiește în text cuvântul iubire cu dragostea, dar, păstrând considerentele despre care am vorbit anterior explicând dragostea, sper să observați diferența):
 
„De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

Senzația de împlinire, deplinătate, bucurie și căldură pe care ți-o conferă un astfel de sentiment nu are nimic în comun cu amorul pasional, împătimit, mediat chimic și hormonal, iar un astfel de sentiment nu se consumă vremelnic. A iubi ceva sau pe cineva cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta e un sentiment atât de copleșitor pe care puțini îl realizează și și mai puțini  îi fac față. Cred că reiese de aici că  iubirea se poate aplica astfel și unor categorii mult mai largi: poți iubi oameni, alte ființe animate, senzații, sentimente, atitudini, activități ajungând să simți cum toate acestea fac parte din tine și îți oferă o altă viziune mai complexă a ceea ce trăiești. Da, de-abia aceasta este iubirea absolută.

Nu voi încheia însă fără a lua în considerare și cealaltă formă de iubire, cea pasională, pentru că cei mai mulți dintre noi doar la acel sentiment avem acces prin limitele pe care ni le punem singuri. Numai că, dacă iubirea absolută nu este limitată de nimic și este un fel de iubire a iubirii, amorul are o țintă bine definită: bărbatul acela, ori femeia aceea. Avem criterii după care ne căutăm jumătățăle lângă care ne-am dori să ne petrecem viața, lângă care să ne trezim dimineața, cu care să ne creștem copii împreună, pe umărul căruia/căreia să ne sprijinim fruntea îngândurată, brațele în care să ne cuibărim cu încredere în vreme de furtună, omul în fața căruia să ne împărtășim gândurile ce ne frământă, omul alături de care ne-ar plăcea să pășim. Persoana care să ne completeze nevoia de iubire, de duioșie de tandrețe, de încredere și de respect. Persoana care să ne ancoreze de lume, ca să nu ne ia apele, în trecerea lor vijelioasă. Persoana care să confirme nevoia fiecăruia de un rost al nostru și un loc bine definit sub soare. 

După cum vedeți, în cel iubit căutăm multe, în majoritatea cazurilor nu găsim, iar uneori ne mulțumim cu foarte puțin din ce căutăm inițial. Uneori, ne arată sentimente persoane pe care nici nu le observăm, darămite să le mai și acordăm atenție, căci ele nu corespund criteriilor noastre de căutare. Ironia face că, în multe cazuri, criteriile după care căutăm sunt greșite, și-atunci suferim neconsolați, când nu ni se răspunde la iubire, cu iubire. Cert este că toți ne dorim să fim iubiți și să iubim. Toți ne dorim să avem o viață plină. Toți ne dorim ca viața noastră să fie plină de sens. Toți ne dorim de toate pentru noi și-ai noștri și suferim când nu obținem ceea ce voim. Iar pentru reușită, nu este decât o cale: să facem loc în viața noastră celeilalte iubiri care ne  deschide o cale spre evitarea suferinței, învățându-ne cum să căutăm și să umblăm prin viață.

miercuri, 6 aprilie 2011

Despre ratare

Motto:"Daca tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea! " (Părintele Arsenie Papacioc)

Ratarea este pentru mine un subiect despre care îmi este frică să vorbesc; alții poate că ar spune tabu, dar eu îi spun frică. Și folosesc termenul asta intenționat, pentru că ratarea reprezintă una dintre fricile mele existențiale.  O stare de care îmi este groază și la care mă gândesc în ultima vreme tot mai des. Meditez atât de des la ea, pentru că încă n-am reușit să descoper unde, când și cu ce începe ratarea în viața unui om. Iar pe mine asta mă doare mai rău decît o rană adâncă și usturândă!

Plin de zicători, tot poporul român gândește un clișeu unanim pentru a defini "reușita" în viață: adică să zidească o casă, să crească un copil și să sădească un pom. Cu alte cuvinte, în limbaj darwinist, să-și îndeplinească funcția de relație și funcția față de specie.  E suficient atât, pentru că tot cam asta fac și animalele?! Nu zic că n-ar fi important, dar nu în așa măsură încât să te facă să te simță satisfăcut cu ceea ce ai făcut din viața ta. Dar, cum de la distanță se vede, acest gen de reușită nu este decât un poncif cu care le place să se autoiluzioneze oamenilor ale căror pretenții față de ei înșiși s-au ridicat  în  viață până la genunchiul broaștei. 

Ratarea înseamnă eșec și nerealizare; ratare înseamnă și scăpare de ocazii pe care, uneori, viața ni le oferă pe tavă, dar noi nu suntem în stare să observăm oportunitățile. Ratare înseamnă și să încerci, dar să nu izbutești, și să dai greș. Dacă definim ratarea prin atâți termeni, reușita este singurul cuvînt care definește opusul ratării.  Să punem acum cap la cap reușitele și nereușitele noastre și să ne evalum ratarea! Dacă putem!

Ca să ai un termen de raportare pentru ratare, e evident că trebuie să ai idealuri spre care să tinzi, și idei bine  conturate despre ce să faci din viața ta. Pe lângă ele, trebuie să dai dovadă de multă consecvență și  dăruire, uneori până la jertfirea altor lucruri importante. Ca să obții mult, trebuie să vrei mult, să muncești mult și să nu te mulțumești niciodată cu puțin. Trebuie să fii conștient că norocul nu este totul, dacă lângă el nu depui o muncă istovitoare și toată pasiunea de care ești în stare.  Iar pe lângă muncă, trebuie să jertfești mult timp și toată disponibilitatea. Și că norocul trebuie ajutat cu sacrificii fel de fel. Dar și că trebuie să cunoști momentul oportun care servește cel mai bine atingerii scopurilor tale. Iar referitor la acest moment,  Ecleziastul vorbește superb despre vremea cuvenită tuturor lucrurilor: 

" Pentru orice lucru este o clipa prielnica si vreme pentru orice indeletnicire de sub cer. Vreme este sa te nasti si vreme sa mori; vreme este sa sadesti si vreme sa smulgi ceea ce ai sadit. Vreme este sa ranesti si vreme sa tamaduiesti; vreme este sa darami si vreme sa zidesti. Vreme este sa plangi si vreme sa razi; vreme este sa jelesti si vreme sa dantuiesti. Vreme este sa arunci pietre si vreme sa le strangi; vreme este sa imbratisezi si vreme este sa fugi de imbratisare. Vreme este sa agonisesti si vreme sa prapadesti; vreme este sa pastrezi si vreme sa arunci. Vreme este sa rupi si vreme sa cosi; vreme este sa taci si vreme sa graiesti. Vreme este sa iubesti si vreme sa urasti. Este vreme de razboi si vreme de pace." Iar vremea aceea de război depre care amintește poate fi războiul nostru cu timpul, cu lehamitea, cu delăsarea, cu nepăsarea, cu ignoranța. Iar vremea păcii, este îngăduința pe care să ne-o acordăm uneori condiției noastre umane și limitative. Numai că această autoîngăduință nu trebuie să fie decăt un premiu pe care să ni-l acordăm cât mai rar, pentru a ne bucura de ceea ce am realizat până atunci.

 E evident și că nu ne putem considera ratați la tinerețe, deși ratarea poate începe să se contureze încă de atunci, prin genul de atitudine pe care o avem față de viață. Cu adevărat însă, vom începe să-i  bănuim prezența la răscrucea de drumuri dintre maturitate și bătrânețe, când va începe să ne viziteze gândul că viața noastră a fost un eșec. Că visele noastre adolescentine ori tinerești au fost abandonate prea repede și prea ușor și că am dezarmat prea devreme de la idealuri. Că am permis vieții să ne trăiască și să ne arunce  de colo-colo, fără ca noi s-o traim, cu adevărat, pe ea. Că viața ne-a învins prea repede și ne-a bătut cu propriile noastre arme: lipsa de interes, inconștiența și nepăsarea. Că am amânat bilanțuri și decontări până ce-am cheltuit toată bruma de speranță și de timp pe care le aveam. Că n-am crezut niciodată că e adevărat că totul se plătește.

Întrebarea este, putem noi să ne recunoaștem ratarea? Este foarte puțin probabil că o vom face, întâi pentru că nu putem să fim atât de sinceri cu noi; apoi pentru că vom fi tentați întotdeauna să ne găsim circumstanțe atenuante. Dar tot o întrebare este și aceasta: se mai poate face ceva să eviți această stare? Iar cu privire la răspuns sunt foarte sigură: sunt convinsă că, în acestă privință, niciodată nu este prea târziu, important  este să medităm la asta cu orice ocazie!

Prin urmare, nu pot încheia decăt așa: "Omul nu este decât o trestie, cea mai firavǎ a naturii, dar o trestie gânditoare. Nu este necesar ca universul întreg sǎ se înarmeze pentru a-l zdrobi: un abur, o picǎturǎ de apǎ sunt suficiente ca sǎ-l omoare. Dar în clipa când universul l-ar zdrobi, omul ar fi încǎ mai nobil decât ceea ce-l ucide pentru cǎ el ştie cǎ moare, în timp ce universul ignorǎ avantajul pe care îl are asupra lui. Aşadar toatǎ demnitatea noastrǎ constǎ în gândire. De aici trebuie sǎ pornim şi nu de la spaţiul şi nici de la durata pe care nu le-am putea umple. Sǎ ne strǎduim deci sǎ gândim bine; iatǎ principiul moralei" (Blaise Pascal).

marți, 5 aprilie 2011

Despre pasiune

Motto: "Pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezeşte un anumit ţel, precum şi revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest ţel." F. Dostoievski

Ce prețios este citatul de mai sus, partea cu " revolta împotriva împrejurărilor vitrege"  este chiar rizibilă, n-ai zice că e Dostoievski!  Dar am vrut să scot în evidență cum ceva poate trece drept altceva. Rare cuvintele pentru  care să fie folosite conotaţii pozitive şi negative, în acelaşi timp, având așa o ambivalență semantică. 

Dicţionarul explicativ defineşte pasiunea drept o "tendință puternică și nestăpânită însoțită de o preocupare excesivă și obsedantă pentru satisfacerea unor dorințe (reprobabile)". Deşi cuvântul "reprobabil" mi se pare deplasat in acest context, "tendinţa puternică" şi "preocuparea excesivă" reflectă foarte bine genul de sentiment care poate fi pasiunea. Astfel,  folosim cuvîntul pentru a ilustra entuziasmul de a te dedica trup şi suflet unor activităţi cu rezultate notabile care te fac remarcat în domeniul respectiv, dar folosim cuvântul şi pentru a ilustra o patimă sau un viciu care te pot duce la pierzanie. Prin urmare: muncim cu pasiune, iubim cu pasiune, ne dedicăm pasionaţi unui hobby (sport, muzică, grădinărit, lectură, dans etc.). Dar cu pasiune ne cultivăm şi  mulțimea de vicii care ne izolează de semeni, împingându-ne spre periferia societății.

Deunăzi, am fost la un concert aniversar la Ateneul Român (55 de ani de activitate!) susținut de Orchestra simfonică a inginerilor. Un program pe gustul chiar și al neofiților, interpretat impecabil. O orchestră mai degrabă îmbătrânită, dar foarte aproape de profesionism, cu toate că inclusiv dirijorul era amator. Ascultându-i, n-am putut să nu-i admir pentru pasiunea pe care o puneau în ceea ce reușiseră, făcând, în restul timpului, o meserie anostă cum este cea de inginer. Și fiind așa de pasionați și de talentați muzicieni, ce-i determinase pe oamenii aceia să aleagă o meserie așa de departe de pasiunea lor?! E ciudat spre ce ne conduce viața, când opțiunile noastre inițiale tind către altceva; și cum, chiar nimerind în domenii profesionale fără nici o legătură cu visele tale, pasiunea este aceea care te face să-ți simți viața implinită și să-ți cultivi, cu grijă, opțiunea inițială.


Evident că mulți oameni fac artă, fără să fie artiști; unii o fac la nivel de amatori, alții își construiesc din ceea ce era sortit să rămână doar un hobby o adevărată profesie. Și nu sunt rare nici  întâmplările în care poți îmbina pasiunea cu meseria, făcându-le pe amândouă cu aceeași ardoare, în cazurile cele mai fericite. Căci pasiunea presupune ardoare, preocupare, dedicație, intuiție și dăruire. Iar oamenii care reușesc asta se pot numi fericiți și dădători de sens existenței lor. Ei ard ca o flacără pentru pasiunea lor și conștientizează această stare exprimând-o și împărtășind-o cu noi ceilalți. Iar asta se cheamă pasiunea lucrului bine făcut!


O pasiune se mai poate face și din iubire, deși, în acest caz, pasiunea poate trece foarte ușor granița spre patimă. Deși poate asta v-ați aștepta să dezvolt aici, uite că nu știu cum s-o fac. Dacă iubești cu pasiune, nu se poate ca, până la urmă să nu devii obsedat de persoana celuilalt; și nu poți ocoli să devii gelos; și nu poți ocoli să începi să-l suspectezi pe celălalt și să-i faci viața un iad. Deci pasiunea s-a transformat în patimă.  Prin urmare, pasiunea iubirii poate vira  în patimă, hmmm; nu în toate cazurile, veți spune! Nu în toate, doar în majoritatea. Nu, mai bine să nu incadram pasiunea iubirii la aspectele pozitive ale pasiunii, s-o lasăm, mai bine, neîncadrată!


Dar există și oameni care investesc pasiune în vicii, în acest caz pasiunea lor fiind mai bine definită de cuvântul patimă. Patima te arde și ea pe dinăuntru, dar, pe când din pasiune derivă artă ori sentimente care-i bucură pe toți, din patimă nu se naște decât cenușă, atât mai rămânând în urma arderii complete. Cultivată, mai degrabă, la tinerețe, dar perpetuată pe tot parcursul vieții sociale, patima are putere distrugătoare, nu numai a împătimitului, dar și a celor din jurul lui. Că e dedicată preacurviei, bautului, drogurilor, minciunii, furtului, zgarceniei, urii, rezultatul este același, patima afectează familii și pe cei din jurul lor. Relațiile preexistente cu ceilalți se rup, căci împătimitul sacrifică patimei sale totul, în numele faptului că nu se poate controla.


Deci patima este controlabilă! Iar dacă este controlabilă, înseamnă că este produsă de un deficit de autocontrol și de o lipsă de educație și de motivație. Am văzut cazuri în care, atunci când patima risca să amenințe viața celui în cauză, ea a fost abandonată brusc pentru tot restul vieții; dar asta este valabil pentru puține dintre vicii, de exemplu, pentru băut, ori fumat; pe restul le poți duce cu tine în mormânt. Este aceast tip de pasiune de dorit?! Probabil la fel de mult ca niște bube dulci în cap! Mai departe meditați voi, căci n-aș vrea să ajung să vorbesc despre pasiune, cu patimă.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Despre disperare

Motto: "Ceea ce noi numim disperare este, de fapt, nerabdarea dureroasa a sperantei nehranite. (George Eliot)

 Meditez de două zile la cum să abordez această temă și mi-am dat seama că, indiferent cum o voi face,  probabil că nu voi găsi tonul corect, iar, la unele dintre afirmațiile mele, voi primi replici usturătoare de la unii dintre cei ce ma vor citi și care nu vor fi de acord cu ideile sugerate de mine ca remedii ale disperării.

Disperarea poate fi definită ca un sentiment (controversat) care reflecă o stare de deznădăjduire împinsă la extrem. Lipsa de alternativă trăită de unii indivizi în momentele critice ale existenței duce acolo cel mai usor. Am putea doar presupune ce îi poate conduce pe oameni  la astfel de crize existențiale,  iar paleta cauzelor  poate să fie mult mai largă decât ce amintim noi aici, fiind cauze cumulate:  îngrijorare, frustrare datorată nereușitelor, abandon, sărăcie, tristețe, însingurare, neîncredere.  Dar, cea mai gravă dintre toate, și care cântărește cel mai mult, poate să fie faptul că disperatul nu găsește sensul în nimic din ceea ce trăiește. Lipsa de speranță în urma trăirii a astfel de ipostaze ale vieții e inerentă, rezultatul fiind deznădejdea.  În cele mai rele cazuri, oamenii pot ajunge la gesturi fatale.


Disperarea este strict umana. Iisus însuși, pe cruce, a avut momentul lui trecător de disperare umană, exclamând: Eli, Eli, lama sabactani! căci disperarea este grea pentru toți. Iar noi nu suntem Iisus a cărui disperare a fost de o clipă; disperarea noastră îmbracă forme paroxistice, căci nouă ne lipsește înțelegerea a ce trăim și nu ne gândim la sensuri. Nu înțelegem și nu învățăm nimic din ce trăim și ne este greu să ne fixăm reperele. Pentru că noi suntem oameni moderni. Iar omul modern exacerbează disperarea, în dorințele lui de a experimenta viața mai rapid, mai bine, mai repede. Omul modern simte nevoia de certitudini și proprietate în tot ceea ce trăiește și, neobținându-le, disperă. Omul modern nu poate trăi mărunt și neobservat, el are nevoie de vizibilitate și de public și,  neobținându-le, disperă. Insa nu numai omului modern i se întâmplă asta, ci întregii societăți ce a generat omul modern!

Anterior fazei de disperare, trecem prin episoade de negare, de deprimare, de retragere din societate,  suntem abătuți, suspicioși, iritabili, ori chiar revoltați, orice cale încercată pentru rezolvarea problemelor noastre parându-ne înfundată.  Trăirile disperării fac și ele parte din gama emoțiilor noastre negative, cu cele mai dramatice  deznodăminte. Sentimentul de disperare poate deveni atât de prezent, încât pare palpabil, făcându-l pe cel trăitor să dorească să nu se fi născut,  disperatul în cauză putând nutri ganduri suicidare.

De fapt, nu cred că ne interesează aici cum se manifestă disperarea, ci cum să nu ajungem la ea. Și să-i identificăm pe candidații la disperare.  Evident, e dreptul vostru să mă contraziceți, dar n-o faceți înainte să mă explic. Când afirm asta, îi includ în această categorie pe oamenii care cred că lumea începe și se termină cu ei. Care cred că lumea se raportează la ei și nu ei la lume.Pe oamenii care nu au (un) Dumnezeu în care să creadă și să spere. Pe oamenii care nu cred  în ceva care să-i susțină moral, ori nu știu că, în viață, ai nevoie de niște repere solide, ca să nu te ia cu  ele puhoaiele vieții. Pe oamenii neancorați în trăirile lor de nimic spiritual. 


Oamenii nu realizează nevoia de asistență divină cu care ne naștem ca fiinte umane și pe care o pierdem pe parcurs. “Fara Dumnezeu omul ar fi un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si se indreapta spre nicaieri” spune Țuțea, iar mie mi se pare că are mare dreptate. Altfel, nu poți descoperi sensul în ceea ce trăiești. De-abia când te raportezi la Dumnezeu, îți dai seama de neînsemnătatea și de efemeritatea ta ca om și ești tentat să restabilești proporțiile. De-abia atunci așteptările tale de la lume scad și desfășori o altă viziune pentru experiență. De-abia atunci te simti asistat și ajutat în încercările tale, și devii atent la ce trăiești. De-abia atunci realizezi că pentru oameni există căi și căi; iar atunci disperările tale nu mai au sens;  căci disperările tale nu vor mai fi de loc...Hmmm, pare că acest articol nu este terminat; ce-ar fi să-l încheiați voi prin comentarii și să-i dăm o formă finală?