Pe aceeași bancă modestă mai încape mereu și altcineva

În tot ce ni se întâmplă, dacă admitem,
scotocind bine prin șifonierele memoriei,
găsim partea noastră de vini bine păstrate
printre buchețele de levănțică presate,
legate laolaltă cu nedumeri,  tăgăduiri, neîmpliniri,
și cu decizii neînțelepte.
Dacă am accepta că, alături de noi,
pe aceeași bancă modestă,
mai încape mereu și altcineva
și, cu cât se așează mai mulți.
cu atât mai mult loc rămâne,
ar trebui să înțelegem ușor
că așa i se întâmplă și sinelui
când gândește vecinătatea cu ceilalți
mai diferiți ori mai asemănători,
că ideea de apropiere pe care-o păstorim
ne îndepărtează de disperări singulare.
Dacă întotdeauna lângă mine 
voi găsi loc și pentru tine,
împărțind aceleași tăceri pe din două,
căutând în aceiași bobi ai memoriei
momentele câd am fost oameni,
ziua de mâine ne va păstra amândorura
aceleși perspective brăzdate de lumină
pe-aceeași buză a istoriei ușor amară
dar, mmmm, atât de aromată.

Bărbații cei mai buni

Bărbații cei mai buni sunt cei
pe care nici o femeie nu-i poate avea,
neorânduiala din viața lor fiind așa de perfectă
încât niciuna nu și-ar găsi locul în ea.

Dacă te mulțumești, din viața lor
poți prinde doar frânturi repede smulse
astfel încât bucuria să nu prindă rădăcini,
dar la fel, te poți bucura de prilejul pe care ți-l dau
de-a nu mai adăuga erori trăirii.

La întâlnirea mea cu bărbatul năuc
am observat că el avea două fețe,
câte una pentru fiecare femeie din viața sa
(ori poate că avea chiar trei,
păstrând una pentru orice caz).

Mie îmi plăcea fața ce mi-era destinată
și, deși aș fi vrut să i-o văd și pe cealaltă,
știam că e acoperită de un țol opac
pe care-l trăgea, grijuliu,
de câte ori  curiozitatea mă stârnea.

Astfel de bărbați sunt și ei necesari
învățându-te, fără de voie,
că lumea devine greu locuibilă
în afara convențiilor...

Imagini cu femei

bând o cafea amară  în fiecare dimineață
față către față cu umbra celei ce eram cândva
ținându-ne indiferente obrajii în palme
bătând ușor ritmul din picior după menuetul de Mozart
ce se aude ca din depărtări din radioul întotdeauna pornit
pândindu-ne aparent indiferente mișcările
flancată fiecare de obsesiile și nostalgiile ei
iar în spate îndeaproape pândite de propriul trecut
măsurându-și ridurile, firele albe de păr, pielea fanată
rictusurile foste zâmbete
plănuind covârșirea celeilalte prin șarm
devin dintr-odată conștientă că oricum ai lua-o
două femei la un loc în aceeași casă
sunt prea multe chiar dacă una
e doar reflecția celeilalte în oglinzile peste tot răspândite
cel mai bine gândesc - cel mai potrivit -
sorbind ultima gură de cafea și îndepărtând reflex ceașca goală
cel mai potrivit ar fi ca în casa unei femei singure
toate oglinzile să fie acoperite cu voaluri transparente.

Eu cum să fi știut?!

Eu cum să fi știut atunci
că jucai cu mine baba-oarba
convinsă fiind
că de mână mă conduci prin iubire...
Și cum să fi intuit
că aparențele păstrate
nu erau decât pavăza-ți
împotriva inocențelor mele...
Și cum să fi bănuit
că într-o noapte de vară
un vânt îți va bate în ușă,
luându-te cu el?!
Iluminată, acum acum știu
că nu poți sta cu picioarele-n mâl
și cu privirile  agățate de stele...

Nenumărate doruri ca arșiță

oamenii niciodată pecepuți 
altfel decât frumoși
n-au cum să-i înțeleagă pe urâți,
bogații pe săraci,
iar tinerii pe bătrâni...
și cum să înțelegi ce n-ai trăit
ce nu ți-e la-ndemână,
ce nu te atinge?
numeroase fire de înțelegere
se pot doar întrețese din bunăvoință,
din compasiune, ori aiurea,
tu percepând, totuși
că tot ce n-ai trăit și te doare
e asemenea dorului ca o arșiță
ce știi că niciodată nu-ți va trece
fiindcă ulciorul ce-ți era menit
a fost spart dintr-o întâmplare...
esența însă - ca orice esență -
îți va scăpa, eterându-se.
 

Sufletul pereche

Mi-am petrecut toată viața
căutându-l cu privirea,
- uneori și cu vorba -
pe sufletul meu pereche
niciodată de găsit.
O vreme, am crezut că s-a rătăcit
și că, luând-o sistematic,
trebuie să găsesc o cale să-l ademenesc,
hotărând că cel mai bun lucru ar fi
să las în urma mea dâre de flori, 
pentru ca,văzându-le,
deșertul străbătut până la mine
să-i fie presărat de oaze.
Ca în poveste,
dârele au fost ciugulite de păsările solitudinii,
iar deasupra lor a crescut iarbă deasă,
nelăsând nici o urmă a faptului că pe-acolo
cineva dăduse de veste altcuiva.
Urmarea a fost că am presărat scoici,
dar marea, crezându-se-n drepturi,
le-a acoperit curând cu alge și nisip
făcând drumul spre sufletul meu
de nestrăbătut.
La ultima încercare,
am presărat dâre de muzică,
dar muzica s-a rătăcit printre sfere,
iar sufletul meu pereche
rătăcit a rămas de atunci.
O străfulgerare mă dumirește:
sufletul meu pereche
ar fi trebuit să mă caute el pe mine!

Lacrimi necoapte

nu cunosc nimic mai trist
decât lacrima 
pe obrazul unei femei tinere
trezită din fericire
și părăsită vieții
pe-o cărare ce nu duce nicăieri...
te rog pe tine, vântule,
dacă o poți ajuta,
usucă-i lacrima,
ori soare, dacă o poți lumina
mângâie-i tu creștetul,
ploaie, dacă-i poți spăla plânsul, 
spală-i-l tu,
iar tu, blândă lună, 
dacă poți,  fii sora ei
dar nu lăsați neuscată
lacrima pe obrazul femeii tinere
care n-a învățat suferința.

În marea uitare

În marea uitare, și ea trecătoare
ca toate spaimele, dorurile, cuvintele,
dintre toate bucuriile pierdute
înainte de a fi exprimate,
cel mai rău îmi pare după aceea
pe care aș fi putut-o aduce în viața altora
și, rătăcindu-mă, n-am adus-o.
adesea, încercând să prevăd momentul,
mă trezesc întrebându-mă:
Doamne, cum de scăpatu-am
clipa transformării mele
dintr-o iasomie în măselariță?!

Despre toleranță, cu relevanță

chiar de încerc, eu nu-ți pot sta alături 
răceala ta imberbă și cam nătângă
izgonindu-mă în locuri mai pe potrivă-mi,
dar mă simt datoare să-ți spun
că mă vei găsi  lipită de tine
când nu-ți vei mai spune că, dintre toate relele
eu sunt cel mai mic
când nu vei mai crede că începutul și sfârșitul 
ne urmează soarta
când așezat pe-un petic de pământ
alături de mine și nu de altcineva
vei crede că sunt egala ta,
când firul ierbii și copacul bătrân
îți vor părea la fel de importante,
când vei înțelege că pământul ne încape pe toți, deopotrivă,
de-abia atunci
voi vorbi cu tine
despre toleranță, cu relevanță.

Depinde

depinde de colțul în care te așezi
ca dreptatea să îți  apară strâmbă,
urmarea fiind că vei crede, totodată,
că adevărul umblă, întotdeauna, cu capul spart.
depinde de alegerea ce-i numai a ta
să uiți, să ștergi și să mergi mai departe
ori să cugeți pe-ndelete la esența compromisului
care poate fi balsam ori otravă, dulce ori amar,
ori dacă el devine, mai degrabă, sec
fiindcă, uneori, zgârmând fructul, la mijloc,
descoperi acolo doar aer, gândind
că atunci când te iei prea în serios
nu mai poți să faci compromisuri.
depinde din ce  cană  sorbi cafeaua de dimineață
să te înviorezi, strălucind,
sau să scrâșnești din dinți
măcinând relele timpului, de la prima oră, 
înghițând amăreala anghinarei scuipată de alții.
depinde de primul om văzut dimineața,
pe stomacul gol,
să te ia cu rău, știind că ziua-i compromisă
întorcându-te, mai bine, în patul uitării
să-ți continui somnul, în speranța
că doar visul s-a rătăcit în lume,
ducându-se pe pustii
iar tu ai rămas curat-luminat.
depinde...

de ceva vreme, cineva tot ciuntește cu barda

de ceva vreme,
cineva tot ciuntește cu barda
părticele din eul meu femeiesc
și n-am cum să-i dau peste mână
fiindcă întotdeauna
are timpul de partea lui...
mi-e teamă însă că, după trup,
nu se va mulțumi doar cu ciuntirea inimii,
urmând așchierea sufletului,
apoi a minții,
până, fără voie, întreagă mă voi aneantiza
în marea uitare
și ea trecătoare,
ca spaimele, dorurile, nevoințele...

Pisica pisicilor

Azi, pisica 
(pe care, de fapt, n-o am)
mi-a adus un șoarice 
(pe care, de fapt, nici nu l-a prins)
ca să întrerupem dușmănia
stabilită între noi
din vremuri imemoriale
când câine eram pe pământ
în căutarea fericirii
purtătoare de covrigi în coadă.
Dușmănia între noi e și mai veche însă,
stârnită cam de când omenirea
învăța să vopsească negrul în alb,
dând nimicului un chip temeinic
scornind povești despre feți frumoși 
și alte ilene neveste de zmei paralei
în ale căror cosițe cântau de ducă
flori de timpuriu smulse 
din grădinile nimănui,
răsărite la poalele împărățiilor
rămase fără urmași.
Cum spuneam,
toate s-au întâmplat
pentru a-i face în necaz neînțelegerii
și, mai ales, pentru a demonstra
că pisica, de când e pisică pe lume
nici nu știe face altceva.

Asta nu este poezie

Când lovești cu o bâtă în baltă
apa începe să vălurească mărunt
din aproape în aproape
trasmițând vecinătății
gândul tău inițial.
Dacă el a fost răutate, transmite răutate
iar dacă a fost neștiință
propagă mirare și întrebări,
dar, vezi,
ce scăpat pleacă de la tine
împărtășește  apei firea, vrerea...
Asemeni cuvintele, articulatele, rotunjitele
înăsprite de gândul tău nestăpânit
rămân agățate de aer, de vreme, de minte
iar tu te întrebi de unde și cum,
de ce și cât timp
atmosfera  râmâne înghețată
împrejurul gândurilor tale...

Alba pasăre a fericirii

Calul alb al fiecăruia 
zace închis, jigărindu-se fără speranță
în ograda fermecată
păzitoare a viselor,
în lume fiind sloboziți
doar caii negri, fioroși, ai deznădejdii.

Și alba pasăre a fericirii
neștiuta, negăsita, mult dorita,
singuratica și abandonata
dar atât de la-ndemână,
ajunge să clocească, fără voie,
doar ouăle preamulților cuci
ce dezorientați îi dau târcoale,
părăsind-o la prima tentație,
inducându-i și pe alții în eroare
cum că fericirea n-are consistență.

Dar eu, cu ultima putere a poetului
revin și strig să sparg norii:
păsări albe, cai albi, speranțe
consistente ori imateriale,
pătrundeți în lume, ocupând urâtul!

În dragoste nu se pune sare

în dragoste nu se pune sare,

în vorbe nu se adaugă vânt,

nopțile luminează luna,

de când e soarele pe pământ.

același astru ne-nsorește pe toți,

pământul, mai mare, tot un boț de humă,

oamenii frumoși sunt frumoși doar pentru ei,

dacă e să credem a oglinzilor glumă.

adevărul e fără dublă măsură,

minciuna umblă cu picioarele rupte,

nimeni nu știe cum arată moartea,

deși, la un moment dat,
toți ne trezim cu ea-n curte.

în dragoste nu se pune sare,

în vorbe nu se adaugă vânt

căci, din moși strămoși, cum se spune

toate au rânduiala lor pe pământ.

Azi, vâltoarea verii m-a iubit pe mine

Azi, ochii zilei s-au deschis,
cu un surâs perfect, doar pentru mine
ignorând cerul retras în înaltul lui regesc
timid și aprins ca un îndrăgostit,
pământul scufundat în praful verii
solid și monoton ca moartea,
furnicarul numit omenire
prea grăbit și repede uitător.
Azi, vâltoarea verii m-a iubit pe mine
cu vipia fetelor mari
la vârsta primelor vise
când viața apare
doar  iubire și frumuseți,
neumărate și candide frumuseți,
dar și inocențe
când cu nepăsare îți spui:
de ce să mă doară, 
când poate să nu-mi pese?!
Azi, inspirând, expirând - respirând
în același ritm cu ziua de iulie
n-am nevoie să fiu ținută de mână
ca să găsesc drumul șerpuind
pe miriștea fierbinte...

Eu când vorbesc tac

Nu-ncerca să mă înțelegi când îți vorbesc;
de bună seamă, atunci nu-ți spun nimic
doar prefir aerul printre strunele 
viorii vocale ce devin
păcălindu-i  pe cei mulți cu prezența 
și cu disimulatul meu interes.
Dar sunt a ta, cu totul a ta
atunci când în preajmă îți tac
mângâindu-ți chipul încruntat cu privirea 
alungând din juru-ți temerile negre.
Doar privindu-mă, nu știi cine sunt,  ce doresc,
dar, dacă vrei să cunoști
iubirea pe care o pot răsfira pentru tine
între cer și pământ, pe fundul mărilor
pe aripile păsărilor
tapetând cu ea depărtările,
taci uneori alături de mine,
doar privindu-mă,
și-atunci am să știu
c-ai înțeles.

primăvara toamnei mele

salcia uscată din mine
a-nflorit azi dimineață din nou
fără să-mi dea de știre
că mugurii pot apărea din senin
și tot în senin
se pot pierde...
mări de verde crud m-au invadat
înțelese să-mi deturneze nostalgiile
amorțirile
și negările,
trezindu-mi visele
uitate de veacuri...
pare că primăvara toamnei mele va-nvăța
că există patrii
unde iarna nu cade niciodată...

Mi-e dor de existențe delicate

Mi-e dor de existențe delicate
suav construite în jurul esenței ,
călăuzitoare întru armonie
pentru eternitate.

Mi-e dor de ființe atente
cu viața universului, 
cu viața lor
cu viața mea
cu viața altora
cu ideile.

Mi-e dor de oameni 
având frumosul în sânge
respirând binele
și onoarea
și compasiunea
și rușinea.

Mie dor, tare dor
de omul adamic...

De sminteală mă tem cel mai tare

Așa cum alții se tem de ger,

eu mă tem cel mai tare de sminteală,

de firescul uitării de sine

urmând dorințele adormite,

de irumperea gurilor negre, nesătule

pe care de ani

le-am izgonit în noapte.

Așa cum alții se tem de singurătate,

eu mă tem de uitarea

cea așternătoare de negare

peste tot binele

ce vreodată s-a făcut pe pământ.

Așa cum alții se tem de ceilalți,

eu mă tem de mine cea necunoscuta

cea în negură păstrata

căreia nu i-am dat voie niciodată

la lumină.

Poveste fără de sfârșit

De ce să-mi placă zgomotul,

când armonia mi-e la-ndemână

îți spuneam, ușor îndepărtându-ți cu palma

un gând ce-ți căzuse suav pe frunte,

sperând să înțelegi

necuvintele ascunse sub vorbe,

prea sărace să-ți spună

că nimeni nu poate da celuilalt

din bucuria lui de-a trăi?

un gând, și înc-un gând, apoi s-au șters,

neștiind ce să mă fac cu tine

prea tentat să cauți

iluzia tinereții în mine

iluzia înțelepciunii în tine,

iar tinerețea fără de bătrânețe în iubire.

O întrebare chinuitoare

prin preajmă și ea

despre cum să reușesc să-ți spun că

să fii plin de dor

e la fel de frumos

cu a fi îndrăgostit?!