Abțineri

dimineață ceva m-a scos din priză
cafeaua mi s-a părut amară și străină
iar inboxul scotea limba la mine cum că
tăcerea ta de ziua a treia nu-i a bună
mi-am înghițit ultima urmă de fericire
rămasă de astă vară
în porții mici, mici, infinitezimale
ca să nu-mi înghit lacrimile
pornite să curgă ca proastele
prin șanțurile ridurilor adânci
gândind înfuriată contra zilei
că astăzi nu vreau să merg nicăieri
să nu amestec urmele pașilor supărați
cu pașii oamenilor veseli
împrăștiindu-mi frustrările prin lume.

Dați-mi un leac!

Oh, dați-mi repede un leac!
m-am îmbolnăvit suferind
de o îngrozitoare lipsă de perspectivă.
Privind înainte,
toamna pare acum vara mea,
nereușind să-mi mai încălzească
nici oasele, nici gândurile,
la fel de bătrâne toate.
Dacă fiecare dimineață m-apropie
de lumea pe care n-o știu
și de care mă tem s-o aflu
ce perspectivă mi-ar cădea bine,
călătorilor?

Vindecare

am putut privi din nou cerul
doar părăsindu-ți la picioare
îndoieli pe care, credulă,
le-ngrămădisem  în buzunare

mi-am  vindecat de tine rana
inimii încercate de tinerețe
răsfirând generos sentimente -
nostalgie, speranță, tandrețe

pe locul lăsat gol de gându-ți
am să cultiv - ironie
mici doruri și-ndemnuri năuce
o altă iubire - târzie.

eu ce să fac

eu ştiu că-n sinea ta
mă condamni în fiecare dimineaţă
la viaţă,
dar ce pot să fac
dacă până în amurg
mă ucizi nemilos
ca pe o muscă
sâcâitoare
între paginile unei cărţi
enervante?

Întâmplare nocturnă

bătuse de miezul nopţii

când am deschis ochii, iar tu

şedeai aplecat pe marginea patului

părând că meditezi, ori poate,

somnambulește rătăceai

într-o lume inaccesibilă mie.

o rază îţi îmbrăca regeşte faţa

cu chipul purificat al ideii

încât înduioşată am vrut să ating omul

despre care în stelele mele sta scris

să nu-l întâlnesc niciodată.

tresărind vehement la atingerea mâinii

te-ai scuturat de mine ca de-o povară

şuierându-mi înfrigurat:

nu mă mai iubi cum crezi tu,

iubeşte-mă cum îmi trebuie mie!

Doar o altă zi de toamnă

umbre prelungi cernute de perdelele bogate,
semn că duse-s orele vii ale zilei,
singură în casă pândindu-ți dorurile,
să nu se transforme  în nostalgii prea devreme,
să nu-ți amintească în buimăceala lor că,
oricât de mult te-ai retrage din lume,
rămâne o parte hoinară a ta
trăgându-se-napoi în curtea interioară a sinelui,
ascunzându-se și mai bine de ceilalți.
de-afară  răzbate același parfum tomnatic
ca-n fiecare an de când te știi,
iar soarele, neschimbat, de milenii
revarsă aceeași culoare aurie peste toamne,
doar tu, având câte ceva a-ți reproșa,
ai nevoie de o victorie ca de aer, nemaivoind
zile neterminate, vulnerabile,
toamna  înarmându-te cu toate tăcerile ei
așezate grijuliu în casete de aramă,
învăluite în frunze de toate culorile tristeții,
fiecare înlănțuind câte-o singurătate,
fiecare singuratate câte-o dezamăgire,
pentru fiecare zi ce va veni
și în care ploaia ți se va lipi de piele,
iubindu-te cum numai ea poate.

în...

întrupat,
îndoit,
înamorat,
înflorit,
însingurat,
îngândurat,
înduioșat,
întristat,
în...