primăvara toamnei mele

salcia uscată din mine
a-nflorit azi dimineață din nou
fără să-mi dea de știre
că mugurii pot apărea din senin
și tot în senin
se pot pierde...
mări de verde crud m-au invadat
înțelese să-mi deturneze nostalgiile
amorțirile
și negările,
trezindu-mi visele
uitate de veacuri...
pare că primăvara toamnei mele va-nvăța
că există patrii
unde iarna nu cade niciodată...

Mi-e dor de existențe delicate

Mi-e dor de existențe delicate
suav construite în jurul esenței ,
călăuzitoare întru armonie
pentru eternitate.

Mi-e dor de ființe atente
cu viața universului, 
cu viața lor
cu viața mea
cu viața altora
cu ideile.

Mi-e dor de oameni 
având frumosul în sânge
respirând binele
și onoarea
și compasiunea
și rușinea.

Mie dor, tare dor
de omul adamic...

De sminteală mă tem cel mai tare

Așa cum alții se tem de ger,

eu mă tem cel mai tare de sminteală,

de firescul uitării de sine

urmând dorințele adormite,

de irumperea gurilor negre, nesătule

pe care de ani

le-am izgonit în noapte.

Așa cum alții se tem de singurătate,

eu mă tem de uitarea

cea așternătoare de negare

peste tot binele

ce vreodată s-a făcut pe pământ.

Așa cum alții se tem de ceilalți,

eu mă tem de mine cea necunoscuta

cea în negură păstrata

căreia nu i-am dat voie niciodată

la lumină.

Poveste fără de sfârșit

De ce să-mi placă zgomotul,

când armonia mi-e la-ndemână

îți spuneam, ușor îndepărtându-ți cu palma

un gând ce-ți căzuse suav pe frunte,

sperând să înțelegi

necuvintele ascunse sub vorbe,

prea sărace să-ți spună

că nimeni nu poate da celuilalt

din bucuria lui de-a trăi?

un gând, și înc-un gând, apoi s-au șters,

neștiind ce să mă fac cu tine

prea tentat să cauți

iluzia tinereții în mine

iluzia înțelepciunii în tine,

iar tinerețea fără de bătrânețe în iubire.

O întrebare chinuitoare

prin preajmă și ea

despre cum să reușesc să-ți spun că

să fii plin de dor

e la fel de frumos

cu a fi îndrăgostit?!

Nu-nvățăm nimic de la anotimpuri

Nu-nvățăm nimic de la anotimpuri,

deși atât de firesc ne demostrează

că primăvară după vară nu se poate,

nici toamnă după iarnă

iar mugurii, dacă-nfrunzesc,

au soartă doar îngălbenirea.

Preatrecători fiind nimic nu-nvățăm

din a netrecătoarelor petrecere,

măreția depășindu-ne  înălțimea privirilor

ridicate abia părelnic,

iar cerurile arătându-se inaccesibile

celor ce niciodată n-au visat la zbor.

De fiecare dată, Cineva

ne tot clădește, ne replămădește

punându-și ne-ncetat speranțe

că următorii, poate,

vor dori să învețe din semnele

plantate acolo pentru ei,

dar jalnica noastră plămadă,

ignorând creația, lasă lumea în urmă,

pierzându-se în neantul

atât de la-ndemână...

Drăgaică

o nalbă roz mi-a crescut la fereastră vara

dăruindu-mă cu o ploaie repezită

în noaptea când iubirea

începuse a se înfiripa pe Pământ.

vestitoare, premergătoare iubirea

alungătoare a legii

ochiului pentru ochi și-a dintelui pentru dinte

a lăsat curată doar lumina

să vestească ea

calea, adevărul și viața

la doar câteva zile

după ce vara cea mare și înaltă

se născuse.

cum să nu mă-ntreb:

este ea, Vara, iubire?!

este ea, Iubirea, vară?!

Iubirea care nu cântă nu-i iubire

iubirea care nu cântă nu-i iubire
precum iubirea care nu înțelege nu-i iubire nici ea
pustie-i și iubirea fără iertare
cum pustii sunt miriștile verii profunde
cu potârnichile izgonite din cuiburile clădite
cu prea mult chin
iubirea care nu-i senină nu-i iubire
dar poți s-o numești un dor istovitor
nedefinit și infinit dureros
care în loc să te împlinească
prematur te dovedește
te istovește lăsându-te pustiu
ca după boală
ca după arșiță
ca după lingoare
iubirea care nu se învață nu-i iubire
iubirea care nu te schimbă nu e...