alungați-l pe decembrie de la fereasta mea,
prezența lui rost nu-și mai are,
timpu-ntre noi e spart în țăndări mici
pulverizând orice cărare.
oricât ar căuta, nu-i meșter pe lume
măiastru pentru-a le lipi din nou,
buzele mele nu-i vor deplânge soarta
și n-am să-l fac pe decembrie erou.
nici urmele-mi nu-l vor striga
călcându-i praful înghețat, străveziu
țineți-l, de puteți, ascuns pe vecie,
nimeni nu va afla că s-a făcut târziu.
ca un stol de grauri speriați
în bătaia puștii,
s-a risipit anul meu în zile mărunte,
neînsemnate amănunte,
dându-mi de știre că la fel
păți-vor și anii ce-mi vin,
grăbindu-se unul câte unul
spre un neant
despre care nu mi-este dat să știu
dacă totuna e cu veșnicia.
pentru mine nu există pe lume
îndeajuns de verde brad, nici roșii ilice
aducătoare de speranțe iernii,
nici raze bogate menite
să risipească ceața
căzută la fereastra sufletului
lăsându-mi gândurile fără perspectivă.
pentru mine,
anii de după an nu vor tămădui
nici bătrânețe, nici neputințe, nici uitare
și atunci, de unde
bucuria și rostul începutului?
ghiocei, maci, frunze galbene, flori de hârtie,
anotimp după anotimp derulate
între bucurii şi tăcere, disperări, rătăciri
prin iarna tăcută semănată în lume
de o inimă haină, încrâncenată,
fiecare căută urmele împlinirii
în locuri comune părăsite de ceilalţi...
simţi că totul poate fi iluzoriu,
dar ţi-ai dori să-ţi spună cineva, să-ţi confirme
că tăcerile, şoaptele, cântările, urletele tale
trec la fel de neauzite ca gândurile,
iar zbaterile tale între alt an şi următorul
par picioruşele unui miriapod neputincios
părăsit de carapacea protectoare
într-un târziu însingurat de decembrie.
Altfel, singur, mai speri...
Nu ți-am ascuns niciodată nimic,
doar am tăcut îndelung
vorbele purtate în mine,
sperând că-ntr-o zi ai să-ntrebi
ce știu despre toate zilele
în care nu m-ai cunoscut
trecătoare neobosită prin viață,
repetând mecanic pașii altora,
sperând că, într-o zi, voi căpăta
propriile mele urme prin lume.
Numai că n-ai știut să-ntrebi
tot mestecându-ți durerile
de unul singur, duhovnicește
și, dacă ai mai face-o-ntr-o zi,
tot ce-ai mai afla ar fi
că obosindu-mă trăirea
nu-mi mai doresc decât
să mă îmbolnăvesc
vreo două zile de poezie
vreo săptămână de tandrețe
și o viață întreagă de lumină
doar atât mai trebuindu-i
sufletului meu obosit.
când nu-ți pasă de cineva
gândurile lui n-au relevanță
nicio undă venită dinspre el nu te atinge
de parcă el n-ar fi acolo
rugându-se să-l observi.
când nu-ți pasă de cineva
n-ai de ce să fii atent cu vorbele
nici nu doare că, scăpate, nasc balauri
lăsând în urmă dâre triste,
pârjolind surâsul nedoritului
când nu-ți pasă de cineva
vorbele-ți sunt semințele furtunii
iar tu nici n-ai habar
că drumul spre inimi se rătăcește ușor
când el nu-i o simplă linie dreaptă.
dimineață ceva m-a scos din priză
cafeaua mi s-a părut amară și străină
iar inboxul scotea limba la mine cum că
tăcerea ta de ziua a treia nu-i a bună
mi-am înghițit ultima urmă de fericire
rămasă de astă vară
în porții mici, mici, infinitezimale
ca să nu-mi înghit lacrimile
pornite să curgă ca proastele
prin șanțurile ridurilor adânci
gândind înfuriată contra zilei
că astăzi nu vreau să merg nicăieri
să nu amestec urmele pașilor supărați
cu pașii oamenilor veseli
împrăștiindu-mi frustrările prin lume.
Oh, dați-mi repede un leac!
m-am îmbolnăvit suferind
de o îngrozitoare lipsă de perspectivă.
Privind înainte,
toamna pare acum vara mea,
nereușind să-mi mai încălzească
nici oasele, nici gândurile,
la fel de bătrâne toate.
Dacă fiecare dimineață m-apropie
de lumea pe care n-o știu
și de care mă tem s-o aflu
ce perspectivă mi-ar cădea bine,
călătorilor?
