Tu

aș zbura până la tine

dar tu nu mai ești demult acasă

primitorul tău suflet
s-a topit 
într-o mare de stele căzătoare

dar eu

ce mai pot face eu acum
când toate drumurile mele
te aveau drept sfârșit?!

O poveste

Știu bine că azi nu vei mai veni, e deja seară și soarele a coborât de ceva vreme prin spatele copacilor, spre o linie a orizontului care se tot îndepărtează. N-ai venit nici ieri, nici alaltăieri, niciodată în ultimul an de așteptare. Care a urmat altui an de așteptare, ba chiar mai multor ani. Ai întârziat într-atât încât nici nu mai știu bine pe cine aștept și cum arăți, ai devenit doar o imagine neclară a dorințelor mele. Mai știu că n-a depins de tine, n-a depins de niciun om știut sau neștiut, dar speranța mea avea nevoie să rămână vie, așa că încă te aștept.

Ultima dată când ai venit la noi în oraș era într-o iarnă umedă și lâncedă, cu zile murdare ca niște dâre pe un geam îngălat, nespălat de ani. Eram doi oameni singuri, deși fiecare trecuse bine de cincizeci de ani. Mă invitaseși într-o cafenea la fel de mohorâtă, la orele înserării, după ce străbătuseși hăbăuc centrul trist al Bucureștilor care pare că nu așteaptă niciodată pe nimeni, fiindcă îi suntem de ajuns doar noi, bucureștenii mai vechi sau mai recenți. Era să nu te recunosc nici atunci, dar poate că memoria mea era mai proaspătă, iar nerăbdarea ta mai tânără.

Nu cunoscuserăm într-o toamnă caldă și blândă, deja sunt zeci de ani în urmă, cu totul întâmplător, în gara ponosită a Sinaiei, eu cerându-ți o informație pe care o puteam afla cu ușurință și din mersul trenurilor, dar chipul tău plăcut, senin și evident aerian, m-a îndemnat să te abordez  cu un pretext. Am mai schimbat câteva vorbe, am făcut un schimb grăbit de telefoane, căci trenul tău tocmai intra în gară, iar eu mi-am notat numărul tău de oraș de provincie într-o agendă miniaturală care, pe atunci, nu lipsea din poșeta niciunei femei. Te-am sunat de câteva ori în acea toamnă a lui 90, dar nimeni nu mi-a răspuns niciodată la telefonul fix pe care l-am lăsat să apeleze îndelung. Până în preajma Crăciunului când mama ta mi-a răspuns că plecaseși, îți căutaseși norocul pe un alt continent. I-am lăsat totuși, într-o doară, numele și numărul meu de telefon, la care nu mă așteptam să te aud sunând vreodată.

(...)

Condamnarea la înțelepciune

Nu mai știu dacă parafrazez pe cineva, dar pare că suntem condamnați la înțelepciune. Mai devreme ori mai târziu, că vrem, ori nu, în măsuri diferite, toți ajungem la un anume soi de înțelepciune înscris în harta noastră genetică: aceea că nu mai poți ce înainte puteai și că ceea ce a trecut a trecut pe veci și nu se mai  poate face nimic pentru a remedia. Iar înțelepți devenind, prudența ne mănâncă sufletul și ne taie îndrăzneala. Astfel încât, într-un final, ne trezim întrebându-ne ca tatăl unui deja legendar personaj mioritic: și la ce ne mai folosește înțelepciunea câștigată?!

*Dante Gabriel Rossetti's La Pia de Tolomei

Simple gânduri la care îți poate fugi mintea, stând, într-o bună zi, cu o carte în brațe

• Unii sunt al naibii de deștepți și țin neapărat ca ceilalți să afle asta.

• Citind "Pasiune pură" a Lenei Andersson și având ocazia să analizez lucrurile lucid, o concluzie: nu există nicio cale de a-l face pe Celălalt să te iubească, dacă el nu-și dorește asta. Cei care iubesc, insistând, îi vor face pe cei iubiți să se îndepărteze și mai tare. Restul depinde de demnitatea fiecăruia, asta, bine-nțeles, dacă admitem că în dragoste mai este loc și de demnitate.

• Poate că lumea nu e dreaptă, dar minunată poate fi. Măcar în clipe.

• Relațiile virtuale nu sunt bune, zic unii, te rup de realitate. Dar visele sunt bune? Dar basmele sunt bune? Dar realitatea celor mai mulți dintre oameni e bună? De ce totul trebuie să fie palpabil, ca să fie acceptat?

• Sunt norii mai putin frumoși, dacă nu sunt palpabili?!

• Dacă oamenii ar citi cu atenție și ar învăța din ceea ce citesc, indiferent de sensibilitatea, vulnerabilitatea și labilitatea autorului care le relevă lumea, n-ar mai trebui să facă atâtea alegeri proaste și să sufere în urma lor, să se simtă singuri și nesiguri, abandonați și fără sprijin. În fond, viața toată e în cărți, dacă îți alegi bine cărțile și dacă alegi ce vrei să fii.

•  În ce măsură poți fi făcut vinovat de credulitate? Pentru că, cele mai multe lucruri care ni se întâmplă în viață se întâmplă pentru că avem încredere în ceilalți, în promisiunile lor de mai bine. E de vină cel care face promisiuni, ori cel care le crede?

• Ironie: pierdem jumătate din viaţă învăţând că putem, numai să îndrăznim; cealaltă jumătate o petrecem încercând să ne dezvăţăm de ceea ce am învăţat în prima.

• Pentru ca azuriul cerului să fie şi mai intens, din când în când, e nevoie ca nişte nori să-l păteze.

• Încă citesc corespondența dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan, corespondență întreruptă între ei pentru ani întregi, din motive minore. Mă întrebam daca pentru un om care-l iubește pe Celălalt ca pe jumătatea lui bună, în absența oricărei vești directe și adresate personal, e suficient doar să știe că celălalt e bine și-și vede de-ale lui, ca să-l poată iubi pe mai departe. Eu cred că nu; făcând parte din sentimentele "fierbinți", iubirea se răcește în timp, ba, uneori, se poate transforma în resentiment.

• Copilăria și tinerețea - acelea sunt niște perioade! Restul vieții este despre obișnuință. Din obișnuință, în obișnuință...

• Zidurile durează cât frica.

• Să exiști doar ca o poveste de viață în amintirea cuiva... dar nimeni nu te poate învăța cum să iubești, ca să nu dai greș. Eu cred ca nimeni nu știe, de fapt.

• Întrebările cele mai rele sunt cele retorice; pentru ca ele îți frâng, din start, speranța că vei obține vreodată un răspuns. Ele sunt ca o ușă pe care o întredeschizi ca să vezi ce este dincolo, dar un curent ți-o izbește în nas, închizând-o, și tăindu-ți, astfel, orice posibilitate de revelație. 

• Există mai multe porți de intrare în lume și nu depinde deloc de tine prin care dintre ele intri. 

• Suntem vinovați pentru toate visele pe care le luăm în serios.

• Modul în care căutăm sensul lumii ne deosebește de ceilalți. 

• Am trăit câteva zile de încrâncenare mută, dar azi se pare ca mi-am revenit: am reînceput să mă gândesc la "cai verzi pe pereți". De-o pildă, cum stă treaba cu "salvarea individuală", atât de indicată de unii în vremuri de cumpănă. Înțeleg ca poți să te exilezi exterior sau interior, ca să supraviețuiești. Dar ce fel de oameni se salvează individual?

• N-am înțeles niciodată cum unii oameni reușesc să fie niște vrăjitori ai timpului, făcând dintr-o zi, o săptămână. Cum nu mi-am dat seama niciodată unde se duce timpul meu când se duce, putându-mă declara, cu succes, regina timpului pierdut fără folos.

• Am constatat, cu stupoare, că în toată perioada mea de viață activă, adică de om care pleacă de acasă dimineața și se întoarce seara, pentru a urma un program zilnic, o înfiorătoare rutină m-a însoțit cotidian, fie că am mers la grădiniță, la școală, la facultate, ori la muncă. În acest interval mi s-a scurs și viața, considerând că mi-am trăit-o util, pe când mi-am trăit-o doar nefiind conștientă de trecerea timpului.

• Nu orice ușă pe care o găsim deschisă e deschisă pentru noi, dacă în pragul ei nu ne așteaptă nimeni. Sunt cazuri în care ea e deschisă conjunctural (a fost uitată așa), ori cu rea intenție, și, trecându-i pragul a explorare, pățim precum Alice, nemaiprididind să ne mirăm.

•  O confuzie curentă pe care o fac oamenii e că, în loc să-și caute locul în lume, îşi caută locul în inima altor oameni.

Despre risipire

Dacă îți este sortit să trăiești suficient, ai ocazia să observi în câte fărâme poți să te risipești de-a lungul unei existențe, ba și de câte ori poți ajuta la făcutul fărâme al vieții altora. Și acestea, pentru că unicul scop pe care l-ai avut în viață a fost să fii fericit, eventual să-i faci și pe alții fericiți. Deși nu are cine să-ți spună, și nici n-ai crede, că fericiți nu pot sa fie decât oamenii care, cândva, au fost nefericiți. Luăm lecții de viață în fiecare zi și ne chinuim să învățăm să trăim; când, în sfârșit, ni se pare ca am învățat câte ceva, se întâmplă că nu ne mai servește la nimic. Cum devine asta?!

Trăind, înveți că fericirea nu ține nici de cele materiale, nici de locuri, nici de persoane, nici de vremuri, nici de iubire, nici de hormoni. Fericirea nu se învață prin lecții de dezvoltare personală. Fericirea este doar a ta, interioară și personală, și ține de nivelul de speranță și de acel ceva ce constituie sufletul. Fericirea ține de cum știi să te adaptezi și să-ți placă în lumea în care ai fost adus fără să te întrebe nimeni.

Tocmai am citit undeva un citat din Chaplin despre iubirea de sine, atât de promovată în ziua de azi de toți adepții dezvoltării personale. Ironie, pierdem jumătate din viaţă învăţând că putem, numai să îndrăznim; cealaltă jumătate o petrecem încercând să ne dezvăţăm de ceea ce am învăţat în prima. Așa cum, odată, se promova sloganul "ești cel mai bun", indiferent dacă asta era adevărat sau nu, dar făcea bine la frustrări. 

Módele au promovat de-a lungul timpului tot felul de curente și idei false despre importanța ta ca persoană în cadrul colectivului sau societății, îndemnându-te să lași modestia la o parte și să te afirmi, pentru că poți face orice îți propui. Ei bine, oamenii nu sunt egali de la natură. Nu oricine poate face orice. Nu oricine poate avansa, iar neînțelegerea asta îi poate îmbolnăvi pe cei care iau în serios astfel de idei. Iar asta pentru că falși preoți predica false idei, în false cărți, ori în discuții de grup. Auzi, iubește-te mai mult! Dar cine, prin egoismul cu care suntem înzestrați de la natura, nu se iubește?! Pe când se va predica ideea: ține ochii larg deschiși și învață din tot ce ți se întâmplă?

Credulitatea în caii verzi pe pereți ne ajută și ea la risipire. Dar în ce măsură poți fi făcut vinovat de credulitate, pentru că nu doar tu ești cel implicat?  E de vină cel care face promisiuni, ori cel care le crede? Ei bine, pare că suntem  vinovați pentru toate visele pe care le luăm în serios, căci mersul lumii este mult mai întortocheat de-atât. Ca să știm, modul în care căutăm sensul lumii ne deosebește de ceilalți și ne ferește de risipire și de frustrări. Dar, despre frustrări, altădată.

neputințe

există multe uși de intrare în lume
deși nu ți-e dat s-alegi prin care intri
din mai multe feluri de rod menit
nu depinde de tine ce-o să rodești
dacă te gândești să zbori dimineața
pe la prânz poți să-ți afli aripile frânte
hotărând că nu mai este întoarcere
nu prinzi de veste când ratezi desprinderea 
neputințe înlănțuite îți susțin trăirile
în mijlocul acestora
te bucuri, totuși, că trăiești.

galbene căderile la umbra anotimpului

Galbene căderile la umbra anotimpului
despre  iubire nu mai știu nimic de mai an,
vise nu mai am, iar
despre necunoașterea aproapelui
peste tot se vorbește.

Toamnă neodihnită în toate lumile,
același galben aruncat peste tot,
călătoare spre o lume înghețată
gândesc ce vreau și rămân pe unde colind,
nu mai arunc zâmbete fără țintă
cui n-are nevoie de ele,
neștiind când m-am vrut printre oameni
să-mi strunesc sufletul cum se cuvine,
refuz să mai merg la umărul
unei lumi imposibile.