Nel mezzo del cammin di nostra vita sau cum traim ?

Traim repede, traim urat, traim bezmetic, traim fara sa gandim si sa ne gandim. Traim fara nici o regula, dar vrem ca viata noastra sa fie ordonata si asezata. Traim fara a ne uita in jur, fara a tine cont de sensibilitatile altora, fara pic de toleranta si de intelegere, fara a considera ca suntem muritori si ca, odata cu fiecare zi ce trece, firul  se infasoara tot mai mult pe ghemul timpului de ne-a fost dat. Traim in deriva, traim cu delasare, traim in dispretul zilei de maine si a celor ce vor veni dupa ea, caci nimic nu ni se poate intampla noua. Traim fara sa gandim ca, cu masura cu care masuram, cu aceea ni se va masura.

Ca ne comportam asa in tinerete, pare oarecum firesc si acceptabil, deoarece prioritatile noastre sunt altele si, asemenea tuturor traitorilor, parcurgem timpul actiunii, al acumularii, al afirmarii, al afisarii noastre. Traim in acea etapa perioada generalizarilor, a lipsei de nuante, a vietii en-gross. 
Luam viata in piept, in adolescenta din ce in ce mai timpurie, porniti pe fapte mari, considerand ca totul ni se cuvine, ca totul ne este favorabil, ca putem face abstractie de reguli, ca noi suntem aparte de altii, ca noua nu si se poate intampla sa gresim, ori sa ne ratam; atunci, totul se poate intampla altora, niciodata tie. Nu suntem atenti la nimeni, nu invatam de la nimeni, caci nimeni nu invata, cu adevarat, din greselile altuia. Ceilalti sunt demodati, anosti, nepriceputi, plafonati, fara idei, dar nu noi.

Ne amagim astfel pana la jumatatea vietii,  ignorand si irosind prosteste cea mai frumoasa si mai productiva etapa a vietii noastre. Unii ne trezim, oarecum, dupa ce implinim patruzeci de ani, poate chiar mai tarziu, ca dupa o boala lunga, cu ochii carpiti, incercand sa evaluam pierderile si sa mai construim, din resturile care ne-au ramas, o existenta de care sa nu fim foarte rusinati. Nu ne-am trezi, poate, nici atunci, daca articulatiile nu ne-ar da de veste ca am imbatranit, daca n-am incepe sa chelim, sa facem burta, sa observam ca cei tineri isi pierd interesul fata de noi, cu alte cuvinte, ca pielea noastra batrana nu mai face nici cat o ceapa degerata. Atunci e posibil sa ne punem intrebari intarziate despre ce am vrut si ce am obtinut, ce am cautat si ce am gasit, unde ne-am propus sa ajungem si unde am nimerit, prin urmare, cine suntem noi, de fapt?! Cum de ni s-a intamplat tocmai noua sa ratacim drumul? Unde s-a scurs asa de repede tot acel timp, fara sa bagam de seama? Cine este omul strain care ne priveste din oglinda? Copiii astia asa de mari sunt ai mei? daca am facut tot ceea ce trebuia, la timpul cand trebuia, de ce nu sunt multumit? Si intrebarea majora: cand a trecut viata si cine a trait in locul meu?

Altii nu realizam momentul, continuad sa asteptam, la nesfarsit, clipa favorabila a afirmarii, uitand ca temelia pe care vrem sa construim e mai subreda decat lutul moale. E cazul celor care cred intotdeauna ca forte exterioare (astrele, rudele, vecinii, sefii, colegii, nu conteaza cine) comploteaza la nerealizarea lor, ceilalti le sunt potrivnici, au ceva cu ei; oricum, ei n-au nici o vina...
Ce n-ar trebui sa pierdem din vedere? Ca intotdeauna trebuie sa ne fixam o tinta si un ideal, cu cat mai repede, cu atat mai bine; ca trebuie sa ne tinem de acel obiectiv si sa realizam ca timpul trece cu aceeasi viteza pentru toti, ca ce n-ai facut la timp, greu poti face mai tarziu; ca forta cea mai mare, indiferent in slujba carui obiectiv o pui, o ai in tinerete si ca nu degeaba se zice ca "toate se fac la vremea lor si ouale rosii de Pasti!"...
Ca egoismul, rautatea, mandria, intoleranta, orgoliul si vanitatea, dispretul, calcatul pe cadavre, nu fac din tine un om mai priceput, nici mai cu sanse, ce reusesc aceste mari defecte fiind sa te distanteze de oamenii care ti s-ar putea alatura si ajuta in drumul devenirii tale spirituale si morale...
Ca totul se termina, mai devreme sau mai tarziu si ca trebuie sa fii tot timpul constient de asta; ca "nemurirea" (pe care eu o asociez cu ramanerea in memoria celorlalti) nu se castiga decat daca esti un om care ai fost in stare sa aduci bucurie si implinire si celorlalti...
Ca singuratatea/insingurarea spirituala e mai rea de o mie de ori ca singuratatea fizica; ca nu te vei simti niciodata singur, decat daca tu vrei sa te simti asa...
Ca totul depinde de noi si de momentul in care alegem: am pierdut unele lucruri pe care nu le-am facut la vremea lor, dar sunt multe altele pe care le mai putem face...
Cel mai mult, nu trebuie sa pierdem din vedere frumusetea vietii si sa ne temem ca ea sa nu devina "frumusetea pierduta a vietii".
Cred ca voi reveni la aceasta tema, caci recurenta ei ma bantuie.