Adevar, minciuna si sinceritate

Intotdeauna mi-am inchipuit Adevarul in compania Cuvantului, Luminii, Iubirii si Dreptatii, asa cum au si fost create: cuvantul a creat lumina, lumina a atras  iubirea facand totul clar, adevarul n-a putut rezista fara iubire, iar dreptatea n-a putut fi conceputa fara toate acestea , pentru ca ele capata si mai mult sens decat au, doar impreuna. Nu stiu daca voi scrie despre  toate, cu timpul, dar, pentru ca in ultima vreme am purtat diverse discutii despre adevar si sinceritate, voi incerca sa ma exprim asupra lor.

Prin urmare, ce este adevarul? O definitie seaca , de dictionar, ne lamureste, neinspirat, ca reprezinta concordanța între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă, neluand in considerare valentele, importanta, ori relevanta conceptului. De altfel, dictionarul are dreptate, caci este treaba filosofiei sa opereze si sa faca lumina in definirea si relevanta categoriilor sus-amintite, si nu se poate sa nu recunosti ca adevarul a generat intotdeauna  polemici filosofice.

Ma indoiesc ca voi reusi , cat de putin,  sa ma apropii de subiect, nedetinand uneltele necesare de operare (cultura, instruirea, adecvarea), dar pot sa vorbesc despre ce consider si simt eu a fi adevarul, despre cat adevar as dori sa aud de la altii, despre cat ne poate influenta adevarul viata. Luati-o deci ca atare: simple consideratii ale unei persoane marturisitoare de adevar.

Asadar, ce consider eu despre adevar este ca  el nu poate fi decat absolut, reflectandu-L pe El, prezentandu-L pe El, punandu-L pe El in lumina. Pentru mine, adevarul nu poate fi relativ, caci acela nu mai este adevar, e deja minciuna. Adevarul nu mai este adevar atunci cand suporta grade de comparatie. Punct.
Se poate spune altceva mai concentrat despre adevar? probabil ca da, eu, una, nu pot, caci asta simt.

Ce este sinceritatea, in aceasta lumina: capacitatea de a reflecta adevarul, de a-l marturisi, de a-l servi; nu exista adevar fara sinceritate, caci si cea mai mica urma de ocolire a adevarului, fie si prin omisiune de abordare, lasa loc minciunii. Jumatatea de adevar inseamna deja minciuna; omisiunea de date inseamna deja minciuna; adevarul trunchiat este deja minciuna. Adevarul este total, ori deloc; nu exista: a spune putin adevar, a te indragosti putin, a muri putin! Ba da, a muri putin se poate, atunci cand incepi sa nu mai deosebesti adevarul de minciuna.
Ca mod de viata, cel mai usor este sa adopti sinceritatea in relatiile cu toata lumea, pentru ca atunci nu vei mai fi framantat de grija sa nu dai in vileag exact ceea ce vrei sa ascunzi. Cel mai greu de inteles este ca, mintindu-i pe ceilalti, te minti intai pe tine; pentru ca niciodata nu le vei apare celorlalti  asa cum esti, de fapt; incepi sprin a convietui cu minciuna, si ajungi ca ea sa te  populeze total, incepand sa crezi si tu ca esti altcineva, cel ce ai dori sa fii, fara sa fii, de fapt. Dar, cum despre minciuna se stie ca are picioarele scurte, exact ceea ce iti doresti sa ascunzi, din intamplare, spre marea ta jena, poate iesi la suprafata, atunci cand doresti mai putin. Urmarea? Lipsa de incredere a celorlalti care, desi eu personal nu stiu ce inseamna, banuiesc ca ustura ca naiba! Simplul fapt ca as putea fi banuita ca nu spun adevarul ma aduce intr-o stare vecina cu debusolarea.
Desi Minciuna e de genul feminin, (o minciuna-doua minciuni-un lant de minciuni) paradoxal, femeile sunt mai interesate si marturisitoare de sinceritate decat barbatii si fac mai mult caz de adevar, mai ales in relatiile de cuplu;  poate si pentru a-si verifica instinctele; poate si din dorinta de a afla in ce punct se afla intr-o relatie; poate si pentru a sti cata incredere pot sa aiba sa construiasca impreuna cu celalalt, caci increderea se construieste cu pasi mici; poate ca interesul pentru  sinceritate este atavic la femei., cine poate sti?! Cert este ca am vazut mai multe femei spunand adevarul, decat barbati.  Nu cunosc statistici, dar, la cat am observat in viata pana acum, proportia femeilor sincere este posibil sa fie mai mare decat cea a barbatilor sinceri. 
Ca o concluzie, la ce ne pot duce adevarul si sinceritatea? In primul rand la integritate, a ta in fata altora, dar, mai ales, a ta fata de tine ; la relatii normale, bazate pe incredere si reciprocitate; la pretuirea celorlalti si la increderea lor, ceea ce, intr-un fel, ne "nemureste" in amintirea lor; la rezolvarea problemelor noastre, caci stim de unde am plecat, in ce punct ne aflam si ce mai trebuie rezolvat; la salvarea unei relatii schioape in care nu ne mai tin impreuna decat mai marile frici de singuratate si de necunoscut.
Nu poti sa existi in afara adevarului, caci, lucru deja comun, el ne face liberi. Nu e niciodata prea tarziu pentru adevar, dar, pentru asta, trebuie sa inveti, mai intai, sinceritatea.  Daca ajungi la acest stadiu, adevarul poate fi marturisit in gura mare si ai toata libertatea s-o faci, caci toti vor lua in consideratie ceea ce spui.