Despre fericire

    

      Motto: "Fericirea este întotdeauna acolo unde o găseşte omul" H. Sienkiewicz

     Nu cred că există o vârstă anume la care să începi să gândeşti la  fericire, iubire, ratare, prostie, bunătate ori mai ştiu eu ce.  Dar aceste ganduri revin, cu obstinaţie, în anumite momente ale vieţii: când esti îndrăgostit, când eşti neliniştit, când simţi că o parte din viaţă ţi-a fugit de sub picioare şi nu mai ai timp destul în faţă.

     Nici măcar nu am speranţa că voi ocoli aici poncifele incercate si de alţii sau că voi scrie lucruri noi, dar e tentant să mâzgăleşti hârtia meditând la fericire. Pentru o mai mare claritate (daca se va gasi vreuna in tot textul!), găsesc necesar sa apelez la puţină metodică. Prin urmare, ce sensuri ale fericirii putem lua in discutie? Ce este fericirea?

                  

      Putem aminti aici conceptul biblic despre fericire (vezi “fericirile” din Evanghelia după Matei), deşi mai nimeni nu gândeşte despre fericire în sensul acesta; ar mai fi conceptul profan, din care, în funcţie de individ, de profunzimea ideilor şi trăirilor acestuia, fiecare întelege ce îl duce capul.

      As dori sa afirm dintru inceput ca exista atatea idei legate de fericire, cati oameni. Iar legat de asta, aş vrea să aduc în discuţie faptul că ideea de fericire ţine strict de gradul de conştientizare al celui care apreciază  starea; mai cred că fericirea extatică la care mulţi visează nu e de fapt fericire, pentru că starea extatică nu mi se pare ca ar fi una de conştienţă, indiferent ce anume îţi induce acea stare. Prin urmare, eu n-as confunda fericirea cu extazul. Iar ca o confirmare a ceea ce spun, şi pentru exactitate, iată definiţia din dex [fericire -. Stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină]. Prin urmare, eu cred că fericirea reprezintă  starea de bine deplin, în care te afli în deplină armonie şi echilibru cu tine şi cu ceilalţi  şi în care nu-ţi mai trebuie nimic din exterior care să te completeze. 

     Starea de fericire poate fi indusă în anumite contexte, dar intensitatea sentimentului depinde atât de caracterul şi de ideea personală despre fericire, cât şi de ţelurile şi priorităţile existenţiale ale individului. Ca să poţi fi fericit, trebuie să ştii ce te-ar putea face fericit, trebuie să ai o idée bine formată despre cine eşti, spre ce tinzi, care este sistemul tău de valori. A înţelege sensul vieţii, scopul ei, a fi apropiat de cei din jur şi a face efort să pricepi esenţa lucrurilor sunt primii paşi spre fericire. Trebuie să înveţi să fii fericit şi să tinzi spre această stare.

      Fericirea e un sentiment bine definit, dar se poate vorbi despre o relativitate a percepţiei fericirii, iar, ca exemplu, îl dau pe cel al lui Ţuţea: “pentru unii, fericirea înseamnă să ai să pui în oală câte un pui, în fiecare zi”.  La vârsta pe care o am acum, sunt convinsă că fericirea se află in interiorul fiecăruia, toţi oamenii pot avea acces la ea, dar nu toşi sunt în stare să aleagă să fie fericiţi, pentru că nu reuşesc să se împace cu ceea ce au şi, mai ales, nu ştiu ce le trebuie.

      Am citit undeva (zicerea aparţinea unui bărbat, scriitorului Amos Oz, căci o femeie n-ar fi fost în stare să perceapă aşa) că fericirea e firesc să fie de scurtă durată ori discontinuă. O fericire permanentă nu poate exista, că n-ai mai percepe-o. Şi i-am dat perfectă dreptate!

     Aş mai zice, tot aici, că sănătatea mintală a individului depinde de cunoaşterea fericirii. Cei care nu descoperă ce-i face fericiţi sunt candidaţii la depresie, nemulţumire, egoism, încrâncenare, disperare etc. 

     Avem nevoie de ceilalţi pentru a fi fericiţi? Potem fi fericiţi de unii singuri? Eu cred că omul fericit este acela care trăieşte în armonie cu ceilalţi şi îşi acceptă în întregime destinul (făcând asta ca individ, şi nu ca parte a unui grup). Fericirea este şi trebuie să fie individuală, căci nu putem cuantifica fericirea la nivel de grup. Este ceea ce percepe şi ce simte fiecare în faţa provocărilor, de asemenea, individuale. Poţi însă să-i faci pe alţii fericiţi, prin cine devii şi faci pentru ei; ori, cel puţin, prin bucuria pe care le-o aduci, prin îndrumarea lor pe drumul pe care să-l parcurgă spre fericire.

      Întrebarea este, nu cumva  fericirea este confundabilă  cu alte stări? Iar  speranţa şi bucuria  sunt ele forme de fericire? Dar iubirea, este ea o faţă a  fericirii? Eu cred că da; cred că speranţa şi bucuria sunt forme intermediare spre fericire, de aceea se pot confunda. Speranţa te poate menţine pe linia de plutire, când optiunile momentane îţi sunt limitate. Bucuria te apropie de fericire, dar ea e strict legată de un eveniment, şi nu-ţi induce sentimentul de deplinătate.  Iubirea e forma cea mai comună de fericire (în sensul că face starea perceptibilă pentru cei mai mulţi), poate şi cea mai pregnantă, dacă ţi se răspunde la iubire, cu iubire.