Memoriei noastre afective uitarea îi este opțiune necesară și igienică. Ca prietenă a omului cea mai constantă și cea mai de încredere, însoțindu-ne între naștere și moarte, ea curăță tot ceea ce nu ne mai convine și nu ne mai place din existența noastră trecută, dureroasă ori rușinoasă și, la toate poticnirile existențiale, ne ofera mâna de ajutor de care avem nevoie pentru a continua drumul.
Întâmpinăm adeseori momente de mare cumpănă pentru noi și cei dragi nouă în care emoțiile ne copleșesc. Nu înțelegem ce ni se întâmplă, de ce tocmai nouă, cum de este posibil. Suntem la pământ emoțional, reacționăm apocaliptic și ne gândim că nu ne vom reveni niciodată și nu vom putea să supraviețuim bulversantului eveniment. Dar uitarea are grijă ca durerea să ni se estompeze, emoțiile să ni se lustruiască, iar viața să meargă mai departe, așa cum soarele răsare în fiecare zi. Caci ființele sociale care suntem îngropăm în adâncurile memoriei noastre amintirile neplăcute și dureroase, ne revenim și mergem mai departe!
Se spune ca "partir, c'est mourir un peu", însă nu putem spune același lucru cu privire la uitare, ea pregătindu-ne, prin mecanisme numai de ea știute, pentru noi începuturi, ținându-ne treze opțiunile. Sau, ca să-l contrazic pe Marquez, uitarea e cea care te pregătește pentru înviere, după rătăcirile în care ajungi să crezi că nu mai ești altceva decât un mort viu.
Mă gândesc acum și nu-mi pot lămuri dacă uitarea noastră este selectivă și indusă, ori este completă și spontană, dar sunt mai înclinată să cred că mintea noastră își folosește toate resursele pe care le are pentru a ne proteja ca ființe înzestrate cu rațiune. Acumulate într-o viață, nimeni n-ar suporta toate momentele de indoială, de durere, de rătăcire, de insingurare și de înstrăinare la care suntem expuși de existența noastră socială. De aceea ne face bine să uităm și să vrem să uităm, căci numai așa putem începe să punem pietrele altei construcții. Și citeam undeva că, pentru a uita mai ușor, este bine să te gândești cât mai des și mai intens la ceea ce te supără, iar eliberarea se va produce mai ușor.
Sunt și oameni care susțin că cine uită merită să treacă din nou prin aceleași dureri și se afirmă asta mai ales cu privire la trecutul nostru politic. Dar, dacă n-am uita ce am trăit, ar însemna să târâm zi de zi după noi amintirile frustrărilor, nerealizărilor, neîmplinirilor și să ne îndreptăm, de bună voie, spre depresii devastatoare. E moral și sănătos să iertăm, apoi să uităm, neapărat în ordinea asta, căci, numai procedând așa, ne putem gândi la viitor, fără obsesii. Uitarea ne ajută să ne acceptăm mai ușor și să-i acceptăm pe ceilalți mai ușor. Uitarea e înscrisă în fibra noastră ca cel mai potrivit ajutor de supraviețuire, prin urmare, iartă, uită, trăiește! Altminteri nu se poate...
Se spune ca "partir, c'est mourir un peu", însă nu putem spune același lucru cu privire la uitare, ea pregătindu-ne, prin mecanisme numai de ea știute, pentru noi începuturi, ținându-ne treze opțiunile. Sau, ca să-l contrazic pe Marquez, uitarea e cea care te pregătește pentru înviere, după rătăcirile în care ajungi să crezi că nu mai ești altceva decât un mort viu.
Mă gândesc acum și nu-mi pot lămuri dacă uitarea noastră este selectivă și indusă, ori este completă și spontană, dar sunt mai înclinată să cred că mintea noastră își folosește toate resursele pe care le are pentru a ne proteja ca ființe înzestrate cu rațiune. Acumulate într-o viață, nimeni n-ar suporta toate momentele de indoială, de durere, de rătăcire, de insingurare și de înstrăinare la care suntem expuși de existența noastră socială. De aceea ne face bine să uităm și să vrem să uităm, căci numai așa putem începe să punem pietrele altei construcții. Și citeam undeva că, pentru a uita mai ușor, este bine să te gândești cât mai des și mai intens la ceea ce te supără, iar eliberarea se va produce mai ușor.
Sunt și oameni care susțin că cine uită merită să treacă din nou prin aceleași dureri și se afirmă asta mai ales cu privire la trecutul nostru politic. Dar, dacă n-am uita ce am trăit, ar însemna să târâm zi de zi după noi amintirile frustrărilor, nerealizărilor, neîmplinirilor și să ne îndreptăm, de bună voie, spre depresii devastatoare. E moral și sănătos să iertăm, apoi să uităm, neapărat în ordinea asta, căci, numai procedând așa, ne putem gândi la viitor, fără obsesii. Uitarea ne ajută să ne acceptăm mai ușor și să-i acceptăm pe ceilalți mai ușor. Uitarea e înscrisă în fibra noastră ca cel mai potrivit ajutor de supraviețuire, prin urmare, iartă, uită, trăiește! Altminteri nu se poate...
Vine şi clipa cînd orice ai face - trebuie să-ţi reaminteşti , mereu , mereu - doar astfel îi poţi păstra vii pe cei care ...Probabil că şi natura a făcut în aşa fel ca amintirea îndepărtată în timp ...copilăria ...să pară atît de frumoasă . Să ierţi - desigur - de uitat , cîteodată , de trăit ... e tot mai greu ...e o rutină salvatoare şi în asta ...da , tot mai greu -frumuseţea lumii te exclude - nu tu pe ea .Oricîtă receptivitate şi sensibilitate ţi-ai păstra - nu-ţi ajung - nu de nesătul - ele nu mai luminează totul aşa cum erai obişnuit . De aceea - dacă-mi va fi dat - voi aştepta seninătatea despre care se vorbeşte. Da - mi-o doresc -doar că mai sunt şi vieţile urmaşilor la mijloc - aşa că înseninarea aceea -se amînă ...la infinit .
RăspundețiȘtergereAi dreptate, Mioara, despre amintiri nu am adus vorba, si ele vin cu "terapia" lor; Seninatatea exista...trebuie sa existe si, mai alex ea trebuie sa fie interioara. Iar tu cred ca ai atins-o deja!
RăspundețiȘtergere