nicăieri și oriunde - asemănătoare și neimportante
vorbind despre spațiul care nu prea ne doare;
niciodată și întodeauna - ce precise devin
când ne raportăm la ele viața
numărând firele de timp prin urzeala deasă
a prea înțesatei noastre istorii personale...
între spațiul și timpul cu zgârcenie dăruite
munca noastră de țesători harnici hotărăște totul,
crezând că fatalitatea lucrează mai mult.
Doamne, ce bine ne-ar prinde uneori,
să putem deșira, asemenea Penelopei,
pânza ce povestește totul despre noi,
luând-o de la capăt ori de câte ori
nu ne plac grosimea, finețea, ori culoarea țesăturii,
ori de câte ori ne prinde înțelepciunea din urmă,
ori de câte ori brațul timpului ne apucă de umăr
întorcându-ne spre clepsidra goală...
niciodată și întotdeauna: ce precise devin!
crezând că nu-i nimic de-nțeles la ele
bărbații n-or să le cunoască niciodată pe femei.
la rândul lor, pripindu-se, femeile cred și ele
că nu-i mare lucru să-i înțelegi pe bărbați.
specii diferite la scara istoriei, asta sunt
și, deși diferite, se caută, îndrăgostindu-se.
ca un făcut, bărbații se îndrăgostesc de frumusețe,
iar femeile de putere, dacă e să te iei după statistici,
dar nu-i exclus nici ca bărbații să se-ndrăgostească de putere,
iar femeile de frumusețe. și-aici se-ncurcă borcanele
nimeni nemaiștiind cine-i celălalt și ce vrea de la el,
iar luptele continuă după puteri:
cine rezistă toată viața, toată viața,
iar cine-i mai slab doar o jumătate de veșnicie,
căutând, în continuare, altă frumusețe - altă putere
să și le pună din nou la încercare.
E soarele-n ruină deasupra noastră, totuși
trebuie să îndrăznim privirea către cer
dacă tot am fost aruncați în lumină.
Suntem obligați să trăim ce e de trăit,
neavând dreptul să credem că, la masa vieții,
am fost mirii și miresele-n zadar.
Trebuie să trăim, chiar și dacă bănuim
că moartea ar fi cea care contează.
Trebuie să trăim, chiar dănțuind nebunește,
altminteri viața, ca un șarpe-nveninat,
își va suna pe lângă noi clopoțeii din coadă.
otrăvindu-ne.
Exist, în continuare, pe țărmul unde ziua m-a abandonat.
Toate m-au părăsit, s-au dus la culcare.
Doar gândurile-mi mai zboară ca pufii de păpădie
necontrolat, neordonat, nerăbdător, fără țintă.
Nici valuri nu mai sunt ...
retrase pe fundul mării, așteptând ziua de mâine, așteptându-i pe alții -
să le gâdile picioarele, mințindu-i de bine.
Simt trecându-mi prin păr clipele rătăcite ale timpului.
Cum, la fel ca mine, se mai află delfinii prinși în năvoadele pescarilor.
Îmi măsor ultimii pași, dar, fără tine, nu-mi ies la socoteală
nemaisimţindu-mă întreagă.
Tot atunci mă și-ntreb
real ai fost sau doar un vis dintre multele visate
de orice femeie când i se urăște doar cu ea?!
Și, știi, peste puțin cred că nici n-o să-mi mai pese
peste puțin...peste puțin cu-o veșnicie.
dar acum sunt aici, cu delfinii care plâng în năvoade.
am să îmbrac rochia cea mai roşie din oraş
de poalele ei agățase-vor priviri străine
tinereţea se va întoarce cu faţa către mine
oamenii îmi vor sorbi în ochi seninul buclucaş.
am să-mi pun în păr trandafirii cei mai roşii
și-am să mă-nconjur cu roiuri de fluturi arămii
nimeni nu va afla ce doruri port cu mine
ceilalți vedea-vor doar femeia multelor bucurii.
cu pașii mei egali trecând am să-nroșesc
înserările, sau zorii zilelor, sau amiezile târzii
voi purta plutind prin oraș dorințele, visele
femeilor, fetelor, bătrânelor ce nu pot îndrăzni.
fotografii, fețe, chipuri
vezi poza omului
și repede construiești
o istorie în jurul lui
numai că poza
e mai moartă ca moartea,
nu respiră.
o încremenire în timp
e tot ce poate
iar, cu cât e mai veche,
cu atât e mai falsă.
ne uităm la poze
și ne-nchipuim
că înțelegem ceva
despre oamenii clipei
dar nu, pozele,
nu-s mai bune
decât moartea însăși
aceeași încremenire
mai încrâncenată
în care vezi urmele
timpului crud.
am așteptat lung timp să înfloresc,
dar am ratat clipa înfloririi
pierzându-mă fără motiv
în jocuri sterile de-a tinerețea târzie,
în amânări pe altădată,
în comentarea înfloririi altora
și, deși văzusem bobocul în floare,
clipa magică a deschiderii lui mi-a scăpat.
observ pe jos petalele scuturate
în culoarea lor trecut-incertă
și mă-ntreb: ale mele-s?
ce culoare ar fi avut
trandafirul învoalt din mine
dacă nu eram ocupată să mă trec
odată cu înfloririle altora?
