Nenumărate diminețile...

nenumărate diminețile în care mă trezesc

și nu-mi dau seama dacă-i ieri, azi, ori mâine

iar primul gând ce–mi atinge ploapele este

unde-i bucuria, iar eu, de mai sunt, unde sunt...

unde-s eu copila, eu tânăra, eu femeia

cum de-am întins între o mare și o altă noapte

ștearsa, stearpa existență efemeră...

unde-s marile bucurii ale firii,

când, poate, au trecut fără să simt,

de ce mult prea târziu mi se arată

când trebuință nu-mi mai face

că lumea se naște odată cu fiecare

și tot cu noi odată dispare...

uimire, mirare, întâmplare

întrebări fără rost...

ce suntem, de unde venim, unde mergem

fiecare cu propriile lui întrebări

și nu cu mai puțin propriile sale răspunsuri,

în cazul ăsta cine mai știe

eu, de mai sunt, unde sunt...