Motto: "Nu in putine cazuri, femeia si barbatul nu stiu sa se desparta la vreme. Asteapta sa dispara tot ce i-a apropiat si legat, pana ajung sa le fie sila de ei. In loc sa transforme despartirea insasi in ceva deosebit, de care sa-si aduca aminte cu duiosie mai tarziu, tarasc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urat." (O. Paler)
Cand am anuntat intentia de a scrie pe aceasta tema, o prietena m-a avertizat cat de delicata o sa fie incercarea, fiind greu sa scrii despre asta si sa mai si nimeresti tonul potrivit, fara sa exagerezi, ori sa te faci de ras. Evident ca i-am dat dreptate imediat, fie numai si pentru ca si eu sunt femeie, iar realitatea mea fiind prea personala, prin urmare, se poate dovedi distorsionata. De aceea, n-ar trebui sa ma ia cineva drept guru in materie. Nu pot insa sa nu marturisesc ca m-am simtit stimulata sa-mi incerc "condeiul", fie si pentru ca am intuit cativa prieteni care au probleme sentimentale in aceste zile, osciland intre Scila si Caribda, in relatiile lor.
Oricine poate confirma ca, atunci cand intri intr-o relatie, te astepti s-o faci pentru totdeauna si ca aceea va fi unica dragoste a vietii tale, considerand ca persoana de care iti legi viitorul este cea aleasa. Numai acea persoana iti da impresia ca te completeaza si ca te face fericit. Ce favorizat te simti de astre ca ti-ai gasit jumatatea pe care altii nu au norocul s-o gaseasca! Sub impresia inceputurilor, nici nu prea apuci sa-ti dai seama ca diferentele dintre voi, de orice fel ar fi ele, pot fi mult mai mari decat asemanarile. Sentimentul de fericire (ori, macar, de bucurie) pe care il traiesti in faza de indragostire nu-ti prea mai lasa timp sa fii atent si la altceva, cand starea necunoscuta pana atunci ce se reveleaza amandorura este tot ce conteaza. Nu exista nici o cale sa poti sa fii obiectiv si sa-l privesti cu ochi critic pe celalalt, in acea perioada. Cu atat mai putin vei fi tentat sa asculti sfaturile prietenilor ori rudelor, ori sa crezi ca cineva este in stare sa priceapa ceva din fericirea ta. Iar asta se intampla la inceput, tine cel putin in primul an, in functie de rapiditatea arderii acestor trairi. Nu-s rare cazurile in care multi se si casatoresc in aceasta perioada si este lucru stiut ca, daca apuci sa oficializezi relatia cu celalalt, iti va veni mult mai greu sa te desparti. Ce sa mai zicem daca mai vin pe lume si copii!
Potolita valvataia, incepi sa ai unele banuieli ca alesul/aleasa s-ar putea sa nu fie chiar ce ti-ai dori, desi n-ai vrea sa recunosti ca ai dreptate. Cum sa ai cand au fost facute atatea juraminte, cand sunt si cateva lucruri pe care va mai place sa le faceti impreuna, cand inca ti-e drag/draga si cand poate e numai o parere? Insa daca nu e numai o parere, iar educatia, comportamentul, cultura, pregatirea, mediile de viata ale fiecaruia sunt atat de diferite, e nimerit sa mergeti mai departe? O femeie ar zice ca da, caci femeile se simt mai legate decat barbatii de un statut si de niste obisnuinte. Daca barbatii n-au initiativa sa rupa acea relatie, multe femei se pot complace intr-o relatie schioapa si searbada. Si asa ia nastere singuratatea in doi, iar pentru unii asta se poate intinde pana la moarte. Cei care nu pot trece de aceasta perioada, de obicei a primilor 6-7 ani, hotarasc sa puna capat si sa incerce sa-si refaca viata. Viata care se poate reface, ori poate ca nu, unii ramanand cu nostalgii dupa perioada de cuplu si regretand decizia de despartire.
Uneori oamenii merg alaturi doua-trei decenii si, dintr-odata, vezi ca unul din ei o ia razna si paraseste cuplul pentru ca se indragosteste de altcineva, un altcineva care nu merita nici cat o ceapa degerata, asta din punctul de vedere al celor care privesc din exterior aventura cuplului in cauza. Este un lucru stiut, desi greu de crezut, ca, intre 40 si 50 de ani, cuprins de criza varstei mijlocii, oamenii se grabesc sa faca ceea ce n-au apucat sa faca in tinerete. Iar foarte multi dintre ei se indragostesc de persoane ce par nepotrivite si nici nu stii daca ai dreptul sa-i condamni pentru asta, ori nu. Legile morale te-ar indemna s-o faci; dar la naiba cu legile morale, cand viata e asa de scurta. Este de condamnat cineva care s-a chinuit intr-o casatorie de coniventa mai mult de 20 de ani ca s-a indragostit si si-a gasit persoana langa care ii place sa traiasca?! Sa razi, sa plangi, sa critici, sa incerci sa intelegi, sa fii partinitor cu cel/cea parasita, cum ar fi mai corect?!? Eu zic ca nu e corect in nici un fel, atunci cand e vorba de viata altuia. Atat timp cat habar n-ai ce au trait cei doi impreuna. Cine se simte nevinovat sa arunce primul cu piatra! In fond, fiecare procedeaza cum stie el mai bine. Fiecare face chiar cum stie el ca-i e mai bine!
E inerent sa mori putin cu fiecare despartire pe care o traiesti caci, ca o ironie a sortii, unii au "noroc" de mai multe despartiri. In cazul in care despartirea te ia pe nepregatite, iar celalalt isi traieste partea lui de fericire cu altcineva, e foarte dureros sa te desparti si sa si reusesti sa treci peste faza aia in care ai prefera sa fi murit. Sa eviti intalniri, discutii, explicatii fata de ceilalti care fac parte din viata ta. Sa reusesti sa eviti depresiile pe care esti expus sa le faci dupa. Sa reincepi sa traiesti de unul singur si sa ti se para ca nimic din ceea ce traiesti nu mai are sens. Cel mai greu este ca nu intelegi de ce ai fost inlocuit, unde ai gresit si de ce meriti atata suferinta. Caci aici este cuprinsa multa suferinta atroce.
La cei care au ars intre ei tot ce putea fi ars, incat n-a mai ramas nici scum, inainte de despartire viata ajunge sa fie un iad in care sunt implicati copiii si familiile amandorura, iar certurile si scandalurile imbraca cele mai hilare aspecte. Nu te mai mira ca cei ce-si jurau iubire pe viata ajung sa se urasca mai rau decat cei mai mari dusmani, ca isi fac unii altora toate greutatile posibile, ii invenineaza pe propriii copii si, daca ar putea, s-ar sterge de pe fata pamantului unul pe altul. Si astea toate in numele iubirii care i-a unit odata, cand nu mai puteau trai unul fara altul si datorita faptului ca au intins de relatia aia ca de un caine mort care n-a mai rezistat si s-a rupt, in cele din urma, in doua.
E o simpla optiune, dar eu cred ca, atunci cand lucrurile incep sa scartie, trebuie sa meditezi unde poti ajunge daca mergi mai departe si sa constientizezi consecintele. Usor de zis, veti gandi, dar greu de facut. Dar, sa stiti, nu aveti dreptate si am sa va dau cateva argumente pe care mi le dau si mie de ceva vreme, atunci cand am ezitari. Dupa ce am trait o jumatate de secol, pot spune ca sunt sigura doar de cateva adevaruri: 1. ca viata se scurge intr-un singur sens, iar timpul este ireversibil; 2. ca ceea ce n-ai facut la timp, nu mai poti face, nu la modul in care putea fi facut; 3. ca nimeni nu schimba pe nimeni; cu cat trece timpul, defectele oamenilor devenind mai accentuate; 4. ca ne nastem singuri, traim singuri si murim singuri si asta fara nici o putinta de scapare; 5. ca viata nu incepe si nu se termina cu mine; 6. ca viata nu sta in loc pentru durerea mea; 7. ca totul trece, daca ai suficienta rabdare. Restul constituie chestiuni in care incape atata relativitate ca, daca te gandesti mai bine, ajungi sa te sperii. Prin urmare, daca nu lezezi interesele nimanui si nu incalci flagrant moralitatea, ce faci din viata care ti-a mai ramas, e numai optiunea ta.
Oricine poate confirma ca, atunci cand intri intr-o relatie, te astepti s-o faci pentru totdeauna si ca aceea va fi unica dragoste a vietii tale, considerand ca persoana de care iti legi viitorul este cea aleasa. Numai acea persoana iti da impresia ca te completeaza si ca te face fericit. Ce favorizat te simti de astre ca ti-ai gasit jumatatea pe care altii nu au norocul s-o gaseasca! Sub impresia inceputurilor, nici nu prea apuci sa-ti dai seama ca diferentele dintre voi, de orice fel ar fi ele, pot fi mult mai mari decat asemanarile. Sentimentul de fericire (ori, macar, de bucurie) pe care il traiesti in faza de indragostire nu-ti prea mai lasa timp sa fii atent si la altceva, cand starea necunoscuta pana atunci ce se reveleaza amandorura este tot ce conteaza. Nu exista nici o cale sa poti sa fii obiectiv si sa-l privesti cu ochi critic pe celalalt, in acea perioada. Cu atat mai putin vei fi tentat sa asculti sfaturile prietenilor ori rudelor, ori sa crezi ca cineva este in stare sa priceapa ceva din fericirea ta. Iar asta se intampla la inceput, tine cel putin in primul an, in functie de rapiditatea arderii acestor trairi. Nu-s rare cazurile in care multi se si casatoresc in aceasta perioada si este lucru stiut ca, daca apuci sa oficializezi relatia cu celalalt, iti va veni mult mai greu sa te desparti. Ce sa mai zicem daca mai vin pe lume si copii!
Potolita valvataia, incepi sa ai unele banuieli ca alesul/aleasa s-ar putea sa nu fie chiar ce ti-ai dori, desi n-ai vrea sa recunosti ca ai dreptate. Cum sa ai cand au fost facute atatea juraminte, cand sunt si cateva lucruri pe care va mai place sa le faceti impreuna, cand inca ti-e drag/draga si cand poate e numai o parere? Insa daca nu e numai o parere, iar educatia, comportamentul, cultura, pregatirea, mediile de viata ale fiecaruia sunt atat de diferite, e nimerit sa mergeti mai departe? O femeie ar zice ca da, caci femeile se simt mai legate decat barbatii de un statut si de niste obisnuinte. Daca barbatii n-au initiativa sa rupa acea relatie, multe femei se pot complace intr-o relatie schioapa si searbada. Si asa ia nastere singuratatea in doi, iar pentru unii asta se poate intinde pana la moarte. Cei care nu pot trece de aceasta perioada, de obicei a primilor 6-7 ani, hotarasc sa puna capat si sa incerce sa-si refaca viata. Viata care se poate reface, ori poate ca nu, unii ramanand cu nostalgii dupa perioada de cuplu si regretand decizia de despartire.
Uneori oamenii merg alaturi doua-trei decenii si, dintr-odata, vezi ca unul din ei o ia razna si paraseste cuplul pentru ca se indragosteste de altcineva, un altcineva care nu merita nici cat o ceapa degerata, asta din punctul de vedere al celor care privesc din exterior aventura cuplului in cauza. Este un lucru stiut, desi greu de crezut, ca, intre 40 si 50 de ani, cuprins de criza varstei mijlocii, oamenii se grabesc sa faca ceea ce n-au apucat sa faca in tinerete. Iar foarte multi dintre ei se indragostesc de persoane ce par nepotrivite si nici nu stii daca ai dreptul sa-i condamni pentru asta, ori nu. Legile morale te-ar indemna s-o faci; dar la naiba cu legile morale, cand viata e asa de scurta. Este de condamnat cineva care s-a chinuit intr-o casatorie de coniventa mai mult de 20 de ani ca s-a indragostit si si-a gasit persoana langa care ii place sa traiasca?! Sa razi, sa plangi, sa critici, sa incerci sa intelegi, sa fii partinitor cu cel/cea parasita, cum ar fi mai corect?!? Eu zic ca nu e corect in nici un fel, atunci cand e vorba de viata altuia. Atat timp cat habar n-ai ce au trait cei doi impreuna. Cine se simte nevinovat sa arunce primul cu piatra! In fond, fiecare procedeaza cum stie el mai bine. Fiecare face chiar cum stie el ca-i e mai bine!
E inerent sa mori putin cu fiecare despartire pe care o traiesti caci, ca o ironie a sortii, unii au "noroc" de mai multe despartiri. In cazul in care despartirea te ia pe nepregatite, iar celalalt isi traieste partea lui de fericire cu altcineva, e foarte dureros sa te desparti si sa si reusesti sa treci peste faza aia in care ai prefera sa fi murit. Sa eviti intalniri, discutii, explicatii fata de ceilalti care fac parte din viata ta. Sa reusesti sa eviti depresiile pe care esti expus sa le faci dupa. Sa reincepi sa traiesti de unul singur si sa ti se para ca nimic din ceea ce traiesti nu mai are sens. Cel mai greu este ca nu intelegi de ce ai fost inlocuit, unde ai gresit si de ce meriti atata suferinta. Caci aici este cuprinsa multa suferinta atroce.
La cei care au ars intre ei tot ce putea fi ars, incat n-a mai ramas nici scum, inainte de despartire viata ajunge sa fie un iad in care sunt implicati copiii si familiile amandorura, iar certurile si scandalurile imbraca cele mai hilare aspecte. Nu te mai mira ca cei ce-si jurau iubire pe viata ajung sa se urasca mai rau decat cei mai mari dusmani, ca isi fac unii altora toate greutatile posibile, ii invenineaza pe propriii copii si, daca ar putea, s-ar sterge de pe fata pamantului unul pe altul. Si astea toate in numele iubirii care i-a unit odata, cand nu mai puteau trai unul fara altul si datorita faptului ca au intins de relatia aia ca de un caine mort care n-a mai rezistat si s-a rupt, in cele din urma, in doua.
E o simpla optiune, dar eu cred ca, atunci cand lucrurile incep sa scartie, trebuie sa meditezi unde poti ajunge daca mergi mai departe si sa constientizezi consecintele. Usor de zis, veti gandi, dar greu de facut. Dar, sa stiti, nu aveti dreptate si am sa va dau cateva argumente pe care mi le dau si mie de ceva vreme, atunci cand am ezitari. Dupa ce am trait o jumatate de secol, pot spune ca sunt sigura doar de cateva adevaruri: 1. ca viata se scurge intr-un singur sens, iar timpul este ireversibil; 2. ca ceea ce n-ai facut la timp, nu mai poti face, nu la modul in care putea fi facut; 3. ca nimeni nu schimba pe nimeni; cu cat trece timpul, defectele oamenilor devenind mai accentuate; 4. ca ne nastem singuri, traim singuri si murim singuri si asta fara nici o putinta de scapare; 5. ca viata nu incepe si nu se termina cu mine; 6. ca viata nu sta in loc pentru durerea mea; 7. ca totul trece, daca ai suficienta rabdare. Restul constituie chestiuni in care incape atata relativitate ca, daca te gandesti mai bine, ajungi sa te sperii. Prin urmare, daca nu lezezi interesele nimanui si nu incalci flagrant moralitatea, ce faci din viata care ti-a mai ramas, e numai optiunea ta.
Prin urmare, cum poti sa-ti scoti pe cineva din inima atunci cand consideri ca traiul in doi devine un chin si orice zi in plus risca sa transforme relatia intr-o tortura pentru amandoi? In primul rand, il scoti cu mintea, pentru ca ai nevoie de multa obiectivitate cand meditezi la ce-a fost si la ce-ar putea sa mai urmeze. Si trebuie sa poti sa urmaresti toate scenariile posibile si unde te vor duce ele, in cat mai profunda cunostinta de cauza. Trebuie sa gandesti si sa gasesti calea, modul, timpul si felul in care o vei face. Desi taranca, mama are o vorba foarte inteleapta, pe care n-am avut cum sa n-o tin minte: "decat sa zici vai de noi, mai bine zici vai de mine". Daca procedezi asa, vei putea sa tii minte si clipele frumoase pe care le-ati trait impreuna si vei putea sa dai ochii cu omul ala, putand, macar, sa nu-l urasti. Ideea e ca nu trebuie sa tragi de ceva pana se alege praful, trebuie sa stii sa renunti la timp.
Apoi, il poti uita pe celalalt cu inima; dar pentru asta este nevoie de un timp in care lucrurile sa se aseze la locul lor, iar peste ele praful. Si o cale de a sterge din inima lucruri este sa te gandesti la ele cat mai des, ca sa le diminuezi importanta. Dar, si pentru minte, si pentru inima, cred ca trebuie sa-i lasi timpului timp sa faca ce stie el mai bine: sa curga, sa cearna si sa stearga. Apoi, poti incepe sa traiesti din nou.
Apoi, il poti uita pe celalalt cu inima; dar pentru asta este nevoie de un timp in care lucrurile sa se aseze la locul lor, iar peste ele praful. Si o cale de a sterge din inima lucruri este sa te gandesti la ele cat mai des, ca sa le diminuezi importanta. Dar, si pentru minte, si pentru inima, cred ca trebuie sa-i lasi timpului timp sa faca ce stie el mai bine: sa curga, sa cearna si sa stearga. Apoi, poti incepe sa traiesti din nou.
Un motto inspirat urmat de un expozeu pe cat de destept pe atat de afectuos.
RăspundețiȘtergereIn realitatea mea, despartirea nu este niciodata frumoasa, dar devine de multe ori urata sau chiar chinuitoare, cand nu este acceptata, mai ales din orgoliu sau amor propriu. Cati nu au mai stat impreuna doar ca sa-si mai zica sau sa faca ceva ce le-ar da o satisfactie pe care sa o relateze apoi celor care au timp si chef sa ii asculte.
Comentariul domniei voastre ma maguleste! Va multumesc tare mult! Din pacate, prea multa lume are vocatia distrugerii celuilalt, spre satisfactia personala. Si e mare pacat!
RăspundețiȘtergere