să înaintezi pe strada pustie, singură în lumina lunii,
evitând să priveşti blocurile răpănoase, să nu te întristezi şi mai tare,
venind de la o întâlnire care, doi ani în urmă, ţi s-ar fi părut imposibilă,
să te sperii, din când în când, de umbrele aruncate de lumina felinarelor
puse acolo prea sus să ajute oamenii, doar maşinile rare în noapte,
să ţi se pară că drumul de-l mai ai de parcurs se lungeşte
şi să te întrebi, în tot acest timp, cine eşti, ce te-a apucat, ce mai urmează,
de ce-ai făcut rabat de la regulile pe care le-ai respectat o viaţă
când, în dimineaţa aia, nici nu ţi-ar fi trecut prin cap c-ai s-accepţi
să stai două ore cu un pahar de vin trezit în faţă,
încercând să fii atentă la un bărbat străin prea guraliv, prea insipid,
prea zgomotos pentru tine, vorbindu-ţi despre nimicurile lui
care, sigur, nu vor fi şi-ale tale,
fără ca el să observe că te uiţi jenată când pe geamul de alături
când pe deasupra frunţii lui, când la ceasul discret din brăţară
întrebându-te: omul ăsta e de paie, trăieşte, respiră,
ori este manipulat de un păpuşar nevăzut şi, dacă dă drumul aţelor,
momâia se va prăbuşi ca un mototol de cârpe informe,
să te gândeşti că, în timpul ăla, puteai citi, ori visa, ori dormi,
dar te-ai amăgit să-i mai dai imaginii tale în lume o şansă,
să-ţi pice necazul pe obiceiurile pământului că femeile, întotdeauna
trebuie să se agaţe de-o buruiană, să nu le ia valul
şi să te gândeşti, totuşi, ce am eu în comun cu lumea în care trăiesc?!
să fii tu, ieşită o clipă din tine de dragul lumii, şi să-ţi pară rău.
