umbre prelungi cernute de perdelele bogate,
semn că duse-s orele vii ale zilei,
singură în casă pândindu-ți dorurile,
să nu se transforme în nostalgii prea devreme,
să nu-ți amintească în buimăceala lor că,
oricât de mult te-ai retrage din lume,
rămâne o parte hoinară a ta
trăgându-se-napoi în curtea interioară a sinelui,
ascunzându-se și mai bine de ceilalți.
de-afară răzbate același parfum tomnatic
ca-n fiecare an de când te știi,
iar soarele, neschimbat, de milenii
revarsă aceeași culoare aurie peste toamne,
doar tu, având câte ceva a-ți reproșa,
ai nevoie de o victorie ca de aer, nemaivoind
zile neterminate, vulnerabile,
toamna înarmându-te cu toate tăcerile ei
așezate grijuliu în casete de aramă,
învăluite în frunze de toate culorile tristeții,
fiecare înlănțuind câte-o singurătate,
fiecare singuratate câte-o dezamăgire,
pentru fiecare zi ce va veni
și în care ploaia ți se va lipi de piele,
iubindu-te cum numai ea poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu