nu e afară și nu-i niciunde...
căutând-o de-o viață, nicicând afând-o
visez s-o-ntâlnesc la un capăt de mare
unde plaje pustii mărginesc nemurirea
păsări albe plutindu-i asupra
într-o necăutată uitare.
Umblând fără rost, rătăcind adesea cărarea,
opresc în drumul lor alți rătăciți
și mă destăinui:
caut lumea fără egal
în care oamenii nu se vaită
de ploaie ca de-o durere,
de soare ca de-un chin,
de iubire ca de-o boală.
Dar ei, neștiutori, ridicând din umeri
rătăcesc propriile lor drumuri, neaflând.
Și mă întreb întorcându-mă-n mine:
lumea ține de noi, ori de alții
în care noi ne plantăm sperațele
așteptându-le să crească?
Lumea pe care-aș iubi-o fără rezerve
poate e înlăuntrul meu
iar eu n-o văd
ori, văzând-o, n-o recunosc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu