Motto: " Am lasat în urma atîtea mari si greseli/ încît ma întreb, de ce trebuiau toate acestea?/ De ce ne trebuiau remuscari pentru a învata sa iubim? De ce trebuiau toate acestea, de ce?/ Da, trebuiau./ Trebuiau, poate./ Trebuia poate sa fim mai întîi vinovati/ pentru a învata sa iubim." (Octavian Paler)
Remușcare, regret, căință, părere de rău: multe fațete ale aceluiași sentiment născute din senzația de vină ce ne apasă când știm că nu am procedat cum trebuie, legat de oameni și situații date. Sunt sentimente apăsătoare și recurente care nu pot fi alungate și care ne pot schimba existența celor care trăim o relație specială cu propria noastră conștiintă.
"Căințele cele de apoi întru nemica sunt" spunea Miron Costin și e cam tot ce mi-a rămas întipărit în minte din studierea cronicarilor români la începutul liceului; căci nimic nu mi s-a mai părut important, după aceea, din scrierile tuturor cronicarilor la un loc, decât această constatare. Dar, fie numai și pentru atât, orele acelea n-au trecut degeaba, dacă mi-au dat de gândit pentru o viață în atitudinea mea față de ceilalți. Căci o axă grozavă pot da unui tânăr la început de viață aceste vorbe calde, părintești, prea puțin judecătoare, dar atât de pilduitoare! Gândește-te la consecințe înainte de a face răul, spun ele, căci, după aceea, nimic nu mai poate fi îndreptat. Răul făcut, făcut rămâne, remușcarea ulterioară nu valorează mai mult decât ceapa degerată.
Prin urmare, tot ceea ce facem ulterior săvârșirii răului nu mai poate îndrepta răul făcut. Iar răul îl putem săvărși cuvântând ori făptuind, din neștiintă, ori cu rea credință. Deși nu pare, cuvântul poate răni mai tare decât fapta, căci o mie de justificări ulterioare nu-l mai pot convinge pe cel pe care l-am rănit că nu credem despre el ceea ce am afirmat cu ușurință și fără să cântărim consecințele. Cuvântul rostit prostește se întipărește în memoria celui rănit și poate poate săpa adânc la baza personalității lui. Toate argumentele și dezvinovățirile ulterioare chiar nu mai înseamnă nimic, barierele au fost trasate, ruptura s-a produs și toate peticele și ața din lume n-o mai pot restaura. Cu cât vorbim mai mult despre păreri de rău, cu atât ne afundăm mai tare în înstrăinare.
Înainte să judecăm pe cineva, să cântărim; înainte de a jigni pe cineva, să cântărim de asemenea; înainte să luăm atitudine, să ne gândim dacă noi suntem cei în drept pentru atitudine. Și dacă aceea e atitudinea potrivită. Să cântărim mai întâi dacă toate pornirile noastre vindicative și jignitoare nu pornesc din intoleranță și să încercăm să ne-o înfrânăm; să ne închipuim pe noi în locul celui care este ținta răzbunării noastre și să judecăm dacă merită; apoi să ne gândim dacă putem viețui cu remușcarea și cu sentimentele de vină de după și să vedem dacă le putem îndura.Chiar dacă toleranța nu înseamnă iubire, ea înseamnă bună alăturare și deschidere spre dialog. Înseamnă că distanța dintre tine și celălalt nu devine de nestrăbătut și că orice soluție este posibilă.
Există o singură rețetă a ținerii la distanță a remușcărilor, ea aflându-se la îndemâna tuturor: moderația. Moderația în atitudine, moderația în vorbire, moderația în emoții. Pentru adolescenți, asta este imposibil; pentru tineri și colerici asta este foarte greu. Dar pentru cei care nu se înscriu acolo pot să spun doar: cine are urechi de auzit... Și uite cum, din nou, reușesc să fiu un fel de mătușă...sfătoasă. Uneori, însă, și mătușile își au rolul lor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu