Motto: "Ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii." (La Rochefoucauld)
Mă gandeam de două zile care să fie următorul subiect despre care să scriu, iar ieri mă hotărâsem la ipocrizie, și chiar am hotărât care să fie titlul articolului. Iar azi dimineață, într-o discuție cu un amic pe acestă agora care se dovedește a fi, uneori, în chip fericit, face-book-ul, am abordat inclusiv acest subiect, iar asta m-a făcut să-l și încep.
Pentru a defini ipocrizia, limba română are câteva sinonime: prefăcătorie, lipsă de sinceritate, duplicitate, falsitate, fățărnicie, perfidie, viclenie, minciună, procleție, fariseism, ori chiar împrumutând numele unor personaje celebre pentru prefăcătoria lor: machiavelism și tartuferie. E evident că ipocrizia nu poate fi decât un defect, o caracteristică reprobabilă, dar ia uitați-vă în jur să vedeți câtă lume nu consideră necesar să-și arate adevărata față în relațiile sociale! Unii fac asta pentru că li se pare că devin vulerabili, dacă-i lasă pe ceilați să-i cunoască, dar alții, cei mai mulți, fac asta cu un singur scop, acela de a obține foloase pentru ei, prin înșelătorie.
După cum vedeți, prefăcătoria are nume variate, pentru a defini o singură atitudine, aceea de a te arăta drept ceea ce nu ești în realitate. O singură atitudine le este contrară și mortală tuturor acestor fețe ale ipocriziei, anume adevărul. Iar ca un adevăr absolut, nimeni nu poate fi ipocrit pentru vecie, în virtutea faptului că toată minciuna are picioare extrem de scurte.
Ipocrizia sau fățărnicia a fost ilustrata pentru prima oară în istorie în Biblie, unde Iisus demonstrează ucenicilor că fariseismul, dubla aparență, constituie un păcat. Oamenii nu trebuie să se înfățișeze semenilor lor drept ceea ce nu sunt, pentru a nu-i induce pe ceilalți în eroare. Iar din pildele lui Iisus, în zilele noastre, s-a adaptat la noi zicala: "să faci ce zice popa, nu ce face popa!", în ideea că popa poate fi și el un fariseu în comportamentul lui cel de toate zilele.
Prin urmare, ipocrizia este la origine un comportament aberant, incriminant, reprobabil, atâta timp cât el urmărește inducerea în eroare a oamenilor cu privire la adevăratul tău caracter. Iar dacă nu-ți arăți adevărata față, înseamnă că scopul tău este să înșeli cu privire la adevărata ta natură, iar asta se face, întotdeauna, cu gândul la niște foloase. Evident, ipocritul trebuie să fie de un egoism monstruos, din moment ce nu îl interesează decât binele personal și nimic altceva. Problema care se pune aici, este dacă cei care-l practică fac asta cu bună știință, ori chiar și ei au despre ei o mai bună părere decat ar trebui în realitate; deși eu înclin să cred că ipocriții, din atâta minciună, încep să se considere că sunt altceva decât ceea ce sunt.
Practicarea ipocriziei poate avea urâte și nesăbuite urmări asupra celorlalți, dar și asupra individului în cauză. Dar, probabil, foloasele celui ipocrit sunt mai mari decât pierderile, dacă el continuă să-și facă din duplicitate un mod de viață. Iar ipocrizia se practică cu sânge rece și fără nici un fel de remușcare, de unde rezidă caracterul ei odios. Iar consecințele ei se pot observa în tipul de relații sociale aberante, paranoice care se dezvoltă între oameni, cea mai evidentă dintre toate fiind lipsa de încredere în oameni, indiferent că oamenii aia sunt familia sau prietenii tăi.
Variate sunt formele sub care se poate practica ipocrizia în societatea modernă; astfel, se practică la nivel de afaceri, în care acest defect este perpetuat ca un modus vivendi; se practică în comunicare și publicitate, unde este șlefuit până la nivel de artă, se practică în relațiile inter-umane, unde, după cum ziceam anterior, oamenii nu mai au încredere în semeni, și se practică în viața politică, cu repercusiuni directe asupra noastră a tuturor. Acum, nu te poți aștepta ca un politician să fie altceva decât ipocrit, toată lumea fiind conștientă că politica este soră cu cea mai veche meserie a omenirii, dar au existat și oameni politici care au rămas în istorie pentru viziune și acțiuni foarte bine țintite și care au schimbat în bine istoria. Este drept că noi n-am prea avut noroc de astfel de oameni providențiali, deși putem număra câțiva, pe degetele de la o mână.
Are ipocrizia vindecare? Aș înclina, mai degrabă, să zic că nu; un om cu bun simț și, de ce nu, cu frica lui Dumnezeu, nu poate fi ipocrit în relațiile cu semenii. Trebuie să fii un om de nimic ca să poți să fii ipocrit. Trebuie să nu te doară de cât rău poți produce celorlați cu ipocrizia ta și să scuipi pe codul onoarei dintre oameni. Ipocrizia este o chestiune de alegere liber consimțită, și cum zicea o mare actriță într-un film minunat: suntem doar alegerile pe care le facem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu