Motto: "Pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezeşte un anumit ţel, precum şi revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest ţel." F. Dostoievski
Ce prețios este citatul de mai sus, partea cu " revolta împotriva împrejurărilor vitrege" este chiar rizibilă, n-ai zice că e Dostoievski! Dar am vrut să scot în evidență cum ceva poate trece drept altceva. Rare cuvintele pentru care să fie folosite conotaţii pozitive şi negative, în acelaşi timp, având așa o ambivalență semantică.
Dicţionarul explicativ defineşte pasiunea drept o "tendință puternică și nestăpânită însoțită de o preocupare excesivă și obsedantă pentru satisfacerea unor dorințe (reprobabile)". Deşi cuvântul "reprobabil" mi se pare deplasat in acest context, "tendinţa puternică" şi "preocuparea excesivă" reflectă foarte bine genul de sentiment care poate fi pasiunea. Astfel, folosim cuvîntul pentru a ilustra entuziasmul de a te dedica trup şi suflet unor activităţi cu rezultate notabile care te fac remarcat în domeniul respectiv, dar folosim cuvântul şi pentru a ilustra o patimă sau un viciu care te pot duce la pierzanie. Prin urmare: muncim cu pasiune, iubim cu pasiune, ne dedicăm pasionaţi unui hobby (sport, muzică, grădinărit, lectură, dans etc.). Dar cu pasiune ne cultivăm şi mulțimea de vicii care ne izolează de semeni, împingându-ne spre periferia societății.
Deunăzi, am fost la un concert aniversar la Ateneul Român (55 de ani de activitate!) susținut de Orchestra simfonică a inginerilor. Un program pe gustul chiar și al neofiților, interpretat impecabil. O orchestră mai degrabă îmbătrânită, dar foarte aproape de profesionism, cu toate că inclusiv dirijorul era amator. Ascultându-i, n-am putut să nu-i admir pentru pasiunea pe care o puneau în ceea ce reușiseră, făcând, în restul timpului, o meserie anostă cum este cea de inginer. Și fiind așa de pasionați și de talentați muzicieni, ce-i determinase pe oamenii aceia să aleagă o meserie așa de departe de pasiunea lor?! E ciudat spre ce ne conduce viața, când opțiunile noastre inițiale tind către altceva; și cum, chiar nimerind în domenii profesionale fără nici o legătură cu visele tale, pasiunea este aceea care te face să-ți simți viața implinită și să-ți cultivi, cu grijă, opțiunea inițială.
Evident că mulți oameni fac artă, fără să fie artiști; unii o fac la nivel de amatori, alții își construiesc din ceea ce era sortit să rămână doar un hobby o adevărată profesie. Și nu sunt rare nici întâmplările în care poți îmbina pasiunea cu meseria, făcându-le pe amândouă cu aceeași ardoare, în cazurile cele mai fericite. Căci pasiunea presupune ardoare, preocupare, dedicație, intuiție și dăruire. Iar oamenii care reușesc asta se pot numi fericiți și dădători de sens existenței lor. Ei ard ca o flacără pentru pasiunea lor și conștientizează această stare exprimând-o și împărtășind-o cu noi ceilalți. Iar asta se cheamă pasiunea lucrului bine făcut!
O pasiune se mai poate face și din iubire, deși, în acest caz, pasiunea poate trece foarte ușor granița spre patimă. Deși poate asta v-ați aștepta să dezvolt aici, uite că nu știu cum s-o fac. Dacă iubești cu pasiune, nu se poate ca, până la urmă să nu devii obsedat de persoana celuilalt; și nu poți ocoli să devii gelos; și nu poți ocoli să începi să-l suspectezi pe celălalt și să-i faci viața un iad. Deci pasiunea s-a transformat în patimă. Prin urmare, pasiunea iubirii poate vira în patimă, hmmm; nu în toate cazurile, veți spune! Nu în toate, doar în majoritatea. Nu, mai bine să nu incadram pasiunea iubirii la aspectele pozitive ale pasiunii, s-o lasăm, mai bine, neîncadrată!
Dar există și oameni care investesc pasiune în vicii, în acest caz pasiunea lor fiind mai bine definită de cuvântul patimă. Patima te arde și ea pe dinăuntru, dar, pe când din pasiune derivă artă ori sentimente care-i bucură pe toți, din patimă nu se naște decât cenușă, atât mai rămânând în urma arderii complete. Cultivată, mai degrabă, la tinerețe, dar perpetuată pe tot parcursul vieții sociale, patima are putere distrugătoare, nu numai a împătimitului, dar și a celor din jurul lui. Că e dedicată preacurviei, bautului, drogurilor, minciunii, furtului, zgarceniei, urii, rezultatul este același, patima afectează familii și pe cei din jurul lor. Relațiile preexistente cu ceilalți se rup, căci împătimitul sacrifică patimei sale totul, în numele faptului că nu se poate controla.
Deci patima este controlabilă! Iar dacă este controlabilă, înseamnă că este produsă de un deficit de autocontrol și de o lipsă de educație și de motivație. Am văzut cazuri în care, atunci când patima risca să amenințe viața celui în cauză, ea a fost abandonată brusc pentru tot restul vieții; dar asta este valabil pentru puține dintre vicii, de exemplu, pentru băut, ori fumat; pe restul le poți duce cu tine în mormânt. Este aceast tip de pasiune de dorit?! Probabil la fel de mult ca niște bube dulci în cap! Mai departe meditați voi, căci n-aș vrea să ajung să vorbesc despre pasiune, cu patimă.
Dicţionarul explicativ defineşte pasiunea drept o "tendință puternică și nestăpânită însoțită de o preocupare excesivă și obsedantă pentru satisfacerea unor dorințe (reprobabile)". Deşi cuvântul "reprobabil" mi se pare deplasat in acest context, "tendinţa puternică" şi "preocuparea excesivă" reflectă foarte bine genul de sentiment care poate fi pasiunea. Astfel, folosim cuvîntul pentru a ilustra entuziasmul de a te dedica trup şi suflet unor activităţi cu rezultate notabile care te fac remarcat în domeniul respectiv, dar folosim cuvântul şi pentru a ilustra o patimă sau un viciu care te pot duce la pierzanie. Prin urmare: muncim cu pasiune, iubim cu pasiune, ne dedicăm pasionaţi unui hobby (sport, muzică, grădinărit, lectură, dans etc.). Dar cu pasiune ne cultivăm şi mulțimea de vicii care ne izolează de semeni, împingându-ne spre periferia societății.
Deunăzi, am fost la un concert aniversar la Ateneul Român (55 de ani de activitate!) susținut de Orchestra simfonică a inginerilor. Un program pe gustul chiar și al neofiților, interpretat impecabil. O orchestră mai degrabă îmbătrânită, dar foarte aproape de profesionism, cu toate că inclusiv dirijorul era amator. Ascultându-i, n-am putut să nu-i admir pentru pasiunea pe care o puneau în ceea ce reușiseră, făcând, în restul timpului, o meserie anostă cum este cea de inginer. Și fiind așa de pasionați și de talentați muzicieni, ce-i determinase pe oamenii aceia să aleagă o meserie așa de departe de pasiunea lor?! E ciudat spre ce ne conduce viața, când opțiunile noastre inițiale tind către altceva; și cum, chiar nimerind în domenii profesionale fără nici o legătură cu visele tale, pasiunea este aceea care te face să-ți simți viața implinită și să-ți cultivi, cu grijă, opțiunea inițială.
Evident că mulți oameni fac artă, fără să fie artiști; unii o fac la nivel de amatori, alții își construiesc din ceea ce era sortit să rămână doar un hobby o adevărată profesie. Și nu sunt rare nici întâmplările în care poți îmbina pasiunea cu meseria, făcându-le pe amândouă cu aceeași ardoare, în cazurile cele mai fericite. Căci pasiunea presupune ardoare, preocupare, dedicație, intuiție și dăruire. Iar oamenii care reușesc asta se pot numi fericiți și dădători de sens existenței lor. Ei ard ca o flacără pentru pasiunea lor și conștientizează această stare exprimând-o și împărtășind-o cu noi ceilalți. Iar asta se cheamă pasiunea lucrului bine făcut!
O pasiune se mai poate face și din iubire, deși, în acest caz, pasiunea poate trece foarte ușor granița spre patimă. Deși poate asta v-ați aștepta să dezvolt aici, uite că nu știu cum s-o fac. Dacă iubești cu pasiune, nu se poate ca, până la urmă să nu devii obsedat de persoana celuilalt; și nu poți ocoli să devii gelos; și nu poți ocoli să începi să-l suspectezi pe celălalt și să-i faci viața un iad. Deci pasiunea s-a transformat în patimă. Prin urmare, pasiunea iubirii poate vira în patimă, hmmm; nu în toate cazurile, veți spune! Nu în toate, doar în majoritatea. Nu, mai bine să nu incadram pasiunea iubirii la aspectele pozitive ale pasiunii, s-o lasăm, mai bine, neîncadrată!
Dar există și oameni care investesc pasiune în vicii, în acest caz pasiunea lor fiind mai bine definită de cuvântul patimă. Patima te arde și ea pe dinăuntru, dar, pe când din pasiune derivă artă ori sentimente care-i bucură pe toți, din patimă nu se naște decât cenușă, atât mai rămânând în urma arderii complete. Cultivată, mai degrabă, la tinerețe, dar perpetuată pe tot parcursul vieții sociale, patima are putere distrugătoare, nu numai a împătimitului, dar și a celor din jurul lui. Că e dedicată preacurviei, bautului, drogurilor, minciunii, furtului, zgarceniei, urii, rezultatul este același, patima afectează familii și pe cei din jurul lor. Relațiile preexistente cu ceilalți se rup, căci împătimitul sacrifică patimei sale totul, în numele faptului că nu se poate controla.
Deci patima este controlabilă! Iar dacă este controlabilă, înseamnă că este produsă de un deficit de autocontrol și de o lipsă de educație și de motivație. Am văzut cazuri în care, atunci când patima risca să amenințe viața celui în cauză, ea a fost abandonată brusc pentru tot restul vieții; dar asta este valabil pentru puține dintre vicii, de exemplu, pentru băut, ori fumat; pe restul le poți duce cu tine în mormânt. Este aceast tip de pasiune de dorit?! Probabil la fel de mult ca niște bube dulci în cap! Mai departe meditați voi, căci n-aș vrea să ajung să vorbesc despre pasiune, cu patimă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu