Oamenii obişnuiesc să traiască în nişte tipare cărora, mai mult ori mai puţin, li se conformează. Fac asta din obişnuinţă, ori pentru că nu ştiu cum să trăiască altcumva. După aceleşi tipare îi judecă şi pe semeni (de ce se simt oamenii obligaţi să-i judece pe ceilalţi e deja o altă discuţie), pentru că nu ştiu cum s-o facă altfel. Ce iese din aceaste tipare riscă să pară ciudat, ori ridicol şi judecat ca atare.
Să fii ciudat, presupune, în primul rând, să fii altfel decât ceilalţi. Majoritatea care se consideră “normală“ înţelege ciudăţenia drept ceva ce iese din comun, ce şochează, ce contrariază. Eticheta privind ciudăţeniile altora se pune ţinând cont de comportamentul, de aspectul, de psihicul, de abordarea şi mentalitatea. celui considerat un ciudat. Ce nu ne convine nouă la alţii riscă să devină automat ciudat, fără să ne gândim prea mult când punem cuiva această etichetă. Ai alte înclinaţii culturale? Eşti ciudat! Alte preferinţe şi ritm de socializare? Eşti un ciudat! Alte obiceiuri sexuale? Eşti cel mai ciudat, ba, de-a dreptul, morbid. Se impune însă o delimitare aici: ce înseamnă normal, cine stabileşte norma şi ce se consideră abatere de la ea? Eşti normal în raport cu ce?
Un fel de ciudăţenie este şi să fii ridicol, dar, pe lângă că eşti diferit de ceilalţi, să fii ridicol presupune că trebuie să mai stârneşti şi amuzamentul celorlalţi, comportându-te caraghios. Stare pe care ţi-o asumi ori nu, presupunând că depinde, în totalitate, de tine. Dacă, iniţial, ridicolul presupune o exagerare, el sfârşeşte în derizoriu, în insignifiant, iar, cum obişnuia să zică Ţuţea, tot ce-i exagerat este insignifiant. Ca să explic ce înseamnă să fii ridicol, mai trimit la o imagine, aceea a broscoiului din poveste care, dorind să pară mai mare şi mai important, s-a umflat până a pleznit. Ce deducem de aici este că în afară de ridiculizarea la care ne expunem, dorind să părem ceva ce nu suntem, ne rănim iremediabil. Atât ridicolul, cât şi ciudăţenia presupun un grad de bizarerie comune, de regulă nesesizate de către cei în cauză. Această bizarerie este obiectul criticilor şi atacurilor celorlalţi.
Gândind în clişeele comune, o mare parte din viaţă am trăit cu spaima de a nu părea ridicolă. Teama a acţionat de multe ori castrant, în aşa fel încât, probabil, uneori am devenit ridicolă tocmai prin prudenţa excesivă de a nu părea ridicolă, ceea ce iar nu mi se pare firesc, căci am ajuns până acolo încât, acum, îmi pot aminti marile mele momente de ridicol.Iar în acest sens, orice gând care te împiedică să trăieşti deplin poate fi, în acelaşi timp, ciudat şi ridicol, căci îţi impune cenzuri comportamentale prea importante, iar la un moment dat poţi deveni altcineva care nu eşti, de fapt. Prin urmare, e firească o atitudine moderată de autocenzură, dar dusă la extreme, obţine exact rezultatele inverse.
Am văzut de curând un film despre oameni normali, în situaţii de viaţă normale, un film în care regizorul aproape că nu intervine prin judecăţi personale, lăsându-şi personajele să se explice ele insele: o familie de intelectuali la vârsta senctuţii timpurii, mulţumită de condiţia ei, acumulatoare de oarecare bunăstare materială, trăind în tiparele morale îndeobşte acceptate, cu un parcurs previzibil până atunci, dar şi de-atunci încolo. O familie a cărei singură problemă existenţială este punerea fiului pe aceeaşi traiectorie existenţială liniştitoare. Ea e familia normală, la care poţi raporta evoluţia celorlalte personaje: o femeie singură, trecută de vârsta celei de-a doua tinereţi dar nerealizând asta, care se uită cu speranţă la bărbaţii pe lângă care trece şi lângă care ar putea să-şi creeze o viaţă, un burlac tomnatic, realizănd brusc singurătatea şi încercând să-i găsească o rezolvare imediată, un văduv abulic care, după moartea soţiei nu mai găseşte sensul în ceea ce trăieşte. La prima vedere, femeia şi burlacul pot fi consideraţi ridicoli, o introspecţie însă, îţi generează o întrebare: cine stabileşte ce este normal şi ce este ridicol. Unde începe şi se termină relativitatea acestor situaţii şi existenţe?
Un film indrăzneţ în care ni se înfăţişează tipologii diferite şi suntem lăsaţi să judecăm singuri normalul şi ridicolul situaţiilor, avantajele şi dezavantajele de a trăi într-o stare ori alta; suntem lăsaţi să decidem dacă suntem “moralişti sănătoşi“ şi-i judecăm pe cei care, ajunşi spre sfărşitul vieţii, continuă să trăiască de azi pe mâine, ori suntem îngăduitori şi încercăm să ne substituim personajelor pe care le privim, nu se poate altfel decât cu ochi critic.
Acestea fiind zise, în final, trei întrebări pentru voi: ce este ciudat, ce este ridicol, ce este relativ? Eu, una, nu mai ştiu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu