viitor

acceptăm greu că trecutul nu e recuperabil
cel mai greu ne vine seara când se mai duce o zi
în numele lucrurilor nefăcute
pentru nimeni nu există bagaj suficient de mare
să-i transporte ezitările, bâlbâielile, nespusele
îndrăznelile mereu cu aripile ciuntite
teama de ridicol cărată-n poșete
veșnicia lui ”de mâine-n colo”
predestinarea lui ”de ce mie”
credința că nu putem trece mai departe de cuvinte
exagerarea lui ”nu e cazul”, a lui ”nu se cade” 
de parcă am avea nenumărate vieți
și ne putem lipsi bucuros de câteva dintre ele.
ne-mpiedicăm în iubire și-o dăm la o parte
n-are cum să fie a mea, zicem, nu asta
nici următoarea, e insignifiantă, 
eu visez la una  neasemuită, poate mâine
sigur anul ce vine mă găsește
serile, oglinda ne arată un străin
călător paralel vieții noastre
respirând în locul nostru de când se știe
trăind în locul nostru și, dacă va putea
murind, într-o zi, în locul nostru
fiindcă noi sperăm, nu-i așa, la viitor.

ajun de sărbători

și toamnă nu mai e, iarna n-a venit încă
în curând, harnice femei
vor porni cruciada împotriva geamurilor
ștergându-le cum și-ar face curățenie prin viață
ele nu știu că fericirea nu privește prin ferestre
neavând ce să vadă
doar stă pitită în inimi așteptând să fie găsită
dar toate ezită, ezită
deh, oamenii nu pot trece mai departe
împiedicându-se în propriile lor gânduri .