ce tragedie să trăiești dezolat doar
pentru-a aștepta să mori într-o bună zi
neștiind când va fi să fie
numărând descrescător zilele de când ai înțeles
că nu vei mai întâlni nimic altceva la capătul zilei
să te consolezi, ba chiar să aștepți nerăbdător
știind că desăvârșirea ta n-a fost niciodată posibilă
încurcându-te zi de zi în rețesute plase de păianjeni
care te-au prins în mreaja lor și
oricât le-ai distrus țesătura fină
n-ai putut să le faci să dispară din închipuirile tale
ba, mai mult, s-au complicat cu lacrimile de rouă
căzute dimineața din cerurile nimănui
pe rănile lăsate sufletului tău de neliniștile nopților
încăpățânându-te să nu-nțelegi că nu-i atât de simplu
să ieși din viața-ți când îți vine
nemaiputând respira minut de minut smogul orașului
pe străzile căruia bâjbâi înfrigurat
dimineață de dimineață, zi de zi, noapte de noapte
nemaipricepând rostul dimineților, zilelor, orelor
așa cum le-a presărat Semănătorul
să aștepți ieșitul din viața ta ca pe o izbăvire
care strecurându-se prin spărturile timpului
nu mai vine, nu mai trece, nu mai curge...
pe umărul cui va plânge noaptea
rămasă-n întuneric pe-afară
în frigul pătrunzător de primăvară
dacă a pierdut cheia de la inima mea?
pe ce laviță incomodă din lemn
se va odihni ziua până devine mâine
și cu ce-și va alina naivitatea
când bucuria e fugită în lume
neîndrăznid să mai scoată la iveală
albaștrii ei ochi inocenți?
buzele cui vor rosti poezia nespusă
nescrisă, negândită,
hăituită de gândurile însetate
ale lunaticilor poeți
nechemați?!
iar muza poeziei
de ce-i însingurată?
poate inima mea-i ocrotită de-o platoșă
când i se spun în față povești,
dar ar putea, când e vorba de tine,
să fie de-ajuns doar să-i spui cine ești.
sunt inimi de femei degeaba tânjinde
după himere chipeșe, între jivinele vii,
inima mea n-a dorit niciodată
să ajungă să vrea să te facă să știi.
rătăciri solitare, viețuiri anodine observi
când, luptând virtual cu balauri și zmei,
la fiecare cap ce spada îl taie, visezi
să poți cuceri inima câte unei femei.
seară pe sfârșite înainte să fi-nceput cu adevărat.
dintre toate dorurile doar pe cel de neființă-l poți numi
ascultându-l pe Gould cântând variațiunile Goldberg,
ca pe ultimele sale legături cu viața.
te cuprinde un dor, dar nu știi de-i dulce ori de tot amar,
nici nu are cine să-te-nvețe despre miracole.
nu știi ce și de la cine aștepți, dar știi sigur că nu va veni,
după cum știi că nu știi dacă ți-ai dori cu adevărat să vină.
te-ntorci spre-nchipuirile din tine prospectându-le,
așa cum în tinerețe îți cercetai opțiunile, neștiind să alegi.
din ce-a rămas nimic nu mai e nou în tine,
aurul e-acolo, dar fără patină pare gablonz,
iar tu mai ești doar timpul năruit din amintirile tale.
auzi trenul pierzându-se-n noapte...
mai bine scoală-te și pleacă
e trenul pierdut, deopotrivă,
de amândoi.
sub talpa casei noastre nicicând nu va rodi
încrederea.
că primăvara aceasta aiurită
- noi nu știam - ea ne era menită,
că mugurii iubirii noastre vii
umpluseră cerul senin de ciocârlii,
că învățând să te deslușesc mai bine
zideam, totodată, femeia din mine,
că n-a fost pură întâmplare
să întâlnești femeia ce dă-n floare,
că poate încă nu era târziu
să te preschimb în mirele zglobiu,
nu mai știam de-s aievea, ori scorniri ale visului
așteptând, în zori, la porțile Paradisului...
ziua de azi mi-a pus ironică primăvara în brațe,
de parcă m-aș pricepe ce să-mi croiesc din ea,
ușor amețită, ușor bucuroasă, complet nepricepută,
îi plisez clipele bogate, ca unei fuste din catifea.
primăvara asta pândește de mult să mă schimbe,
răscolindu-mi zilele într-un mod cu totul nou,
cum să-i pricep gândurile când nimic nu-mi vestește
că pot primi, din senin, înc-o șansă cadou?
primăvara de azi sugerează începuturi bogate,
emoții colorate ițindu-i-se din toate tainițele,
un lucru mi-e neclar, și nimeni nu-mi spune
cum poți să cânți purtându-ți pe umeri tristețele?
