Nu-nvățăm nimic de la anotimpuri

Nu-nvățăm nimic de la anotimpuri,

deși atât de firesc ne demostrează

că primăvară după vară nu se poate,

nici toamnă după iarnă

iar mugurii, dacă-nfrunzesc,

au soartă doar îngălbenirea.

Preatrecători fiind nimic nu-nvățăm

din a netrecătoarelor petrecere,

măreția depășindu-ne  înălțimea privirilor

ridicate abia părelnic,

iar cerurile arătându-se inaccesibile

celor ce niciodată n-au visat la zbor.

De fiecare dată, Cineva

ne tot clădește, ne replămădește

punându-și ne-ncetat speranțe

că următorii, poate,

vor dori să învețe din semnele

plantate acolo pentru ei,

dar jalnica noastră plămadă,

ignorând creația, lasă lumea în urmă,

pierzându-se în neantul

atât de la-ndemână...

Drăgaică

o nalbă roz mi-a crescut la fereastră vara

dăruindu-mă cu o ploaie repezită

în noaptea când iubirea

începuse a se înfiripa pe Pământ.

vestitoare, premergătoare iubirea

alungătoare a legii

ochiului pentru ochi și-a dintelui pentru dinte

a lăsat curată doar lumina

să vestească ea

calea, adevărul și viața

la doar câteva zile

după ce vara cea mare și înaltă

se născuse.

cum să nu mă-ntreb:

este ea, Vara, iubire?!

este ea, Iubirea, vară?!

Iubirea care nu cântă nu-i iubire

iubirea care nu cântă nu-i iubire
precum iubirea care nu înțelege nu-i iubire nici ea
pustie-i și iubirea fără iertare
cum pustii sunt miriștile verii profunde
cu potârnichile izgonite din cuiburile clădite
cu prea mult chin
iubirea care nu-i senină nu-i iubire
dar poți s-o numești un dor istovitor
nedefinit și infinit dureros
care în loc să te împlinească
prematur te dovedește
te istovește lăsându-te pustiu
ca după boală
ca după arșiță
ca după lingoare
iubirea care nu se învață nu-i iubire
iubirea care nu te schimbă nu e...

ținutul de mână nu înseamnă nimic

Ținutul de mână nu înseamnă nimic,

cum nimic nu înseamnă pentru copaci

frunzele galbene ale toamnei...

Când de mână mă ții

simt cum între noi se furișează

toți munții și toate mările,

toate cerurile cu stelele

și o nesfârșită pustietate

sălășuită în toate.

Iubite, învață să știi
să-mi ții de mână doar inima,

s-o simți cum pulsează în ritmul inimii tale,

hrănind-o cu iubire,

așa cum eu îți voi hrăni gândurile, viețuindu-le.

N-ar trebui să ne temem

Singuratatea n-ar trebui să ne sperie, gloata da.
Singur, în căutarea sensului,
rătăcești cărări bătătorite ori virgine
afli răspunsuri, ori adâncești întrebările
păstrând aprins focul minții
neuitând nici un moment
clipa dintâi și cea de pe urmă,
în care, singuri, incepem căutările
și rătăcirile
și plângerile,
și bucuriile,
ființa
și neființa.

Apropierea de celălalt

trăind tatonarea apropierii de celălalt
încercând să afli cine este, ce-i place, ce-i repugnă,
ce te-ar putea conduce la el, ea,
când nu ai puncte comune de reper
și, într-o zi, un moment
poate să se producă
îl prinzi din zbor și-i spui
știi, și mie îmi place asta
avem simțiri comune, ne asemănăm,
dar, la fel, ai putea să simți toată răceala
care transpare din vorbele lui, ei,
și o boare ostilă te aruncă înapoi cu pași,
nesperați, nedoriți pași,
apoi te întrebi: are rost,
punându-ți aceeași întrebare pe care și-o pun
toți bărbații și toate femeile
de la facerea lumii încoace.

îndrăgostiri

ne îndrăgostim de ideile unui om
până când ideile acelea
ne conduc la omul
pe care-l iubim și fără idei
devenindu-ne
așa cum numai iubirea poate face
indispensabil.

ne îndrăgostim de chipul unui om
până când într-o zi zărim omul chipului
ajungând să-l urâm
toate vorbele-ntre noi
devenind disonante
nemairăspunzându-și.

ne putem îndrăgosti de un timp
pe care, căutându-l
nu-l mai regăsim printre vremile noastre
deși-l iubim
pentru ceea ce el a însemnat cândva 
doar pentru noi.

ne îndrăgostim, ne trece și
până să uităm
iubim din nou fără alegere
cum singură iubirea 
ne sugerează că trăim.

Din vis ne reîntoarcem

Povești despre țara viselor îmi spunea mama
Încercând să adoarmă copilul din mine,
Într-o vreme trecută în care pe lume,
Tot ce exista părea frumos și bine.

Țara  Hyanatarei apărea încântătoare,
Niciodată lună, întotdeauna soare,
Flori luxuriante, păsări cântătoare
Bucurie veșnică, fără întristare.

Mult mai târziu, dorind regăsirea,
Stării inocenței tămăduitoare
Firul nostalgiei am desfășurat,
Semn de-nțelepciune întru resemnare.

Pornisem spre țară când se nășteau cerbii
Ajungând acolo când da spicul ierbii.
Timide, prin nouri, parcă-și cereau scuze,
Razele iubeau pietrele ca niște ventuze.
 
Sosisem prea târziu  în Hyanatara...
Tot rătăcind pe drumuri toată vara,
Și, căutând țara de basm visată,
Găsitu-am doar triste forme-n piatră.

Soarele era tot acolo, dar pârjolitor.
Din tot ce mi-a fermecat inoceța, 
Frumusețea lumii, binele, bucuria,
Toate s-au pierdut, urmând copilăria.

Am plecat tristă din Hyanatara
Din țara unde, de cum începe vara,
Iubirile se ofilesc pe pietre,
Doar cerbii de mai vin cu-n corn să le îndrepte.

Cum să faci ?!

cum să faci să înghiți prea marele nod
pe care-l simţi în gât
când iţi dai seama
că te pierzi într-o iubire
care nu-i sortită să-ţi fie...

cum să faci să nu-i vezi
pe născuţii special
să te castreze
de frumuseţe...

cum să înlături urâtul din lume
când el îţi inundă zilele
ca repetabile tsunami
pustiindu-te...

cum să străbaţi prin lume
doar tu cu tine
iubind
uitând
iertând
cântând...

cum să faci...

Uitare

pierzându-ne amintirile
smintim fiecare zi în uitare
risipind semințele minții.

murim,
mai întâi cu voia noastră,
mai apoi fiindcă firul pe care-l tot deșirăm
se învechește, rupandu-se...

valuri de tăcere începem să clădim
peste amintirile noastre jenante
doar fiindcă-au fost tovarășii noștri acolo
unde n-am fi vrut să ne-nsoțească nimeni.

așa, postăm după fiecare colț câte-o uitare
împrietenindu-ne cu ea
greșind, vai, neștiind
că singure amintirile
prețuiesc aur.

Luptă

Cununi de nori încoronează cerul,
vârtej de chipuri apunând spre zări,
sub ei, ca-ntr-o prăpastie afundă,
sufletul meu disperă-n frământări,

Amirosind a carne și a sânge,
vin lupii-n haite să mi-l sfârtece,
ce mulți sunt, mult prea mulți la număr,
au foame-n creier și în pântece,

Încearcă toți încet o coborâre,
pe margini de prăpastie, ca spre un alt tărâm,
dar nu e cale de ajuns la suflet
iar drumu-i greu, chiar și pentru stăpân.

Nenumărate diminețile...

nenumărate diminețile în care mă trezesc

și nu-mi dau seama dacă-i ieri, azi, ori mâine

iar primul gând ce–mi atinge ploapele este

unde-i bucuria, iar eu, de mai sunt, unde sunt...

unde-s eu copila, eu tânăra, eu femeia

cum de-am întins între o mare și o altă noapte

ștearsa, stearpa existență efemeră...

unde-s marile bucurii ale firii,

când, poate, au trecut fără să simt,

de ce mult prea târziu mi se arată

când trebuință nu-mi mai face

că lumea se naște odată cu fiecare

și tot cu noi odată dispare...

uimire, mirare, întâmplare

întrebări fără rost...

ce suntem, de unde venim, unde mergem

fiecare cu propriile lui întrebări

și nu cu mai puțin propriile sale răspunsuri,

în cazul ăsta cine mai știe

eu, de mai sunt, unde sunt...