De ce-i frumoasă iubirea

Nu ne-am înțeles niciodată

despre iubire vorbind,

la fel cum vara și iarna

nu se înțeleg vreodată,

tu negându-i puritatea,

eu dărnicia lăudându-i.

Iubirea e o doar o idee,

iar fericirea nu există, spuneai

deși, privindu-te în ochi,

îi lăsai repede-n pământ

ferindu-te să privești într-ai mei

să nu observ

că nici tu nu crezi asta.

Ascunzând sentimentele,

păzindu-le bine de tine,

te-ai acoperit de uitare

dispărând din lume,

iar iubirea te-a uitat și ea.

Numai mie

îmi pare așa de firesc

să te expui iubirii fără să-ți pese,

să te dăruiești ei nepierzând ceva

să te identifici celuilalt

până nu mai știi cine-i unul.

Numai eu mai trăiesc

risipind pretutindeni iubire,

iar tu - cine știe?

Lumea pe care-aș iubi-o fără rezerve

Lumea pe care-aș iubi-o fără rezerve
nu e afară și nu-i niciunde...

căutând-o de-o viață, nicicând afând-o
visez s-o-ntâlnesc la un capăt de mare
unde plaje pustii mărginesc nemurirea
păsări albe plutindu-i asupra
într-o necăutată uitare.

Umblând fără rost, rătăcind adesea cărarea,
opresc în drumul lor alți rătăciți
și mă destăinui:
caut lumea fără egal
în care oamenii nu se vaită
de ploaie ca de-o durere,
de soare ca de-un chin,
de iubire ca de-o boală.

Dar ei, neștiutori, ridicând din umeri
rătăcesc propriile lor drumuri, neaflând.

Și mă întreb întorcându-mă-n mine:
lumea ține de noi, ori de alții
în care noi ne plantăm sperațele
așteptându-le să crească?

Lumea pe care-aș iubi-o fără rezerve
poate e înlăuntrul meu
iar eu n-o văd
ori, văzând-o, n-o recunosc.

Neasemuită bucurie

Neasemuită bucurie,
nemăsurată splendoare
parfumul teilor ce-nvăluie înserările viorii
din orașul altminteri anost
pe care nimeni nu-l iubește.
Neasemuită bucurie,
nemăsurată splendoare
pe care Mai mi-o dăruiește
cu fiecare revenire
căci, deși eu nu mai pot întineri,
frații mei copaci, iarba, florile
trăiesc, în fiecare an, o viață nouă pentru mine, 
fără să obosească,
fără să deznădăjduiască
și fără să dispere,
amendându-mi, în marea lor bunătate
prea multele-mi nostalgii.
Nemăsurată splendoare,
neasemuită bucurie
ni se oferă nouă pe tăcute, 
iar noi nu trebuie
decât să întindem mâna și să luăm
ceea ce cu dărnicie
ni se oferă.


 

Ursită

Ursită

Așteptând nici tu nu știi ce în colțul tău aseptic,

depănând o singurătate care nu se mai termină,

ai s-o întâlnești într-o bună zi pe doamna

de care până și împărații se tem

și, în stilul tău responsabil,

amintindu-ți că într-un basm

un ivan a procedat chiar la fel

deschizând larg ușa,

vei încerca s-o ironizezi, inabordabil,

invitând-o  cu o plecăciune adâncă

să-ți pășească dinainte.

”După dumneavoastră, Doamnă” vei spune

și vei icni a râde înfundat

crezând că toate femeile

sunt la fel de ușor de păcălit.

Dar ea, demnă, abordând un tragic surâs

potrivit clipei,

se va da cu un pas înapoia ta

mai ușor decât ar pluti printre sfere

și-ți va spune ceea ce nici o femeie

n-a reușit s-o facă vreodată:

nici un bărbat nu mă lasă pe mine,

nici măcar timpul, cât e el de timp,

nici măcar eu nu mă pot părăsi,

căci eu singură sunt nemuritoare.

Roata norocului

Roata norocului

e ciudat ce-i poate aduce pe oameni împreună

înhămându-i uneori la același car

deși fiecăruia i-ar fi mai bine,

în propria lui singurătate.

de exemplu, da, de exemplu

trecusem de mai multe ori pe lângă tine și,

preocupată fiind,

nu te observasem până atunci cum te agitai

ca un șoricel de laborator

pe roata norocului nebunească

menită să-ți alunge angoasele.

făcuseși cam totul să te observ

zâmbiseși, te bâlbâiseși,

te-mpiedicaseși în fața mea

dar ochii mei înregistrau obstinant

alte imagini mai clare.

Fusese nevoie de momentul acela

special, aș zice,

când o iluminare bruscă te-a făcut să șoptești

iată-mă, sunt aici pentru tine.

Oglinda

Îmi dăruiseși în vara aceea o oglindă

ce nu mă înfățișa pe mine

iar eu,

în loc să strig:

ia de la mine oglinda aceasta,

ia-o de la mine,

nu sunt eu

în ea eu nu voi fi niciodata,

am zâmbit viclean

și-am șoptit doar pentru mine

de ce nu?!

Era septembrie,

venea octombrie

și îmi doream atât de mult

să încremenesc într-o vară eternă,

încât îmi închipuiam, înșelându-mă,

că oglinda ta

putea face asta.

Eu, Tu...

două pustietăți - noi doi -
rostogolindu-și în  paralele lumi eurile,
conștienți fiind  că diferențele,
doar ele, ne aseamănă.

să mă-mplinesc, îmi trebuie zefir,
să te simți întreg, ți-e necesară furtună
eu adorând nopțile cu lună,
iar tu,  soarele fierbinte, leonin.

să percepi luna, trebuie să uiți de tine,
să simt soarele, trebuie să mă transform
fiecare apropiere  despărțindu-ne, 
rămâne doar frigul - enorm.

Ironie

Ironie

ca o ironie,
ne îndrăgostim de cine nu trebuie, 
când nu trebuie, cum nu trebuie.
asta-mi mai lipsea acum, gândim,
și, în loc să ștergem ceața oglinzii
pentru a putea desluși mai bine,
ne aruncăm absorbiți în povestea
aducătoare de cătușe gândurilor noastre.
și, totuși, ce fragilă fericire
ni se cuibărește în suflet
odată cu celălalt, 
așa cum gândul nostru îl percepe!
Intuiția, Măsura, Cenzura,
se volatilizează resemnate,
până ți se sugerează, deodată,
ce amară amăgire, și totuși...
și totuși, ce amară fericire poate fi și-aceea
fierbându-te la focul mic mic al speranței
scoțând din tine esența ființei
sfâșiată între a fi și a nu putea,
a avea și a nu trebui să ai,
a vrea, dar, fiindcă trebuie, a te opri.
deși, gândindu-mă bine,
cine ne poate spune
de cine trebuie,
cum trebuie și când trebuie
să ne îndrăgostim?

Iunie

Iunie

Iunie pune cercei de cireşe

la urechile codanelor

şi tivuri din maci roşii

drumurilor pustii,

umple cuiburile păsărilor cu pui gureşi,

doar mie îmi aduce nostalgii
și frigul
prea multelor veri lăsate în urmă,
cărora nu le-am simțit gustul zemos.

căci şi de-i vară naltă şi deplină

cu chipuri încununate în surâs

doruri  nestinse mie

de trecerea altor veri

îmi zgândăre răni nevindecate.

oh, Doamne, întreb
dacă ești așa de darnic,
împărțind culorile verii,
mie de ce nu-mi poți
dărui căldura?

Înc-o vară, înc-un an,  înc-o trecere,

peste cele vechi, înc-o uitare,

mai departe cu-n pas chiar de ieri,

mai aproape cu-n pas de niciunde.

Visul

Visul

aurie înserare

singură într-un oraș străin,

traversând nedumerită

un labirint medieval.

un stol de lilieci cu chipuri de pasăre

salutându-mi în zbor pașii nesiguri, speriați.

ca-ntr-o vrajă,

mai târziu,

cetatea necunoscută mie,

mi-a-ndreptat spre stânga privirea și

marea răsărită de niciunde,

cu largă plajă pustie,

într-o tăcere deplină,

m-aștepta fără gânduri.

era clipa,

era ceasul,

era ziua

iar eu nu știam.

era visul.

Întâlnire

Întâlnire

În ziua cînd

singurătățile noastre s-au întlnit,

una din ele

avea brațele pline de busuioc.

Deplină-ntre două

nu era decât tăcerea,

deși întrebările  pândeau și ele

din toate părțile.

Probabil că era vară târzie,

deși eu mai credeam că suntem în mai

căci așteptând

rătăcisem timpul.

Poate-ai crezut atunci

că întâlnirea

era o eroare deosebită

dar nu,

ea nu era decât una

dintre  obișnuite mele erori.

S-a spus atunci prea mult,

ori prea puțin,

nici nu mai știu;

dar ce nespus a rămas

în după amiaza târzie,

nu s-a mai spus niciodată.

Întâmplare

încercând lumeasca libertate

în toamna ultimei mele veri

nonşalant

mi-ai abătut sufletul

spre marginea prăpastiei

l-ai privit oscilând

frunză-n vânt

amuzându-te

şi ai decis asta e tot

evident

eu nu eram acolo

aşa că n-am avut puterea să ţip

termină

înainte de-a şti cine s-a îmbogăţit

şi cine-a pierdut

retras în lumea ta abracadabrantă

n-ai avut timp să vezi

frunza cărui copac eram.

Diminețile mele

Diminețile mele

De la o vreme, diminețile mele se trezesc mai greu.
Au îmbătrânit, săracele, cu anii.
Le mai dor ciolanele, așa-i, deși se fac că nu observă.
Se întind, mai cască, își fac curaj să se dea jos din pat și
când aproape au făcut-o, își iau seama,
își zic la ce bun
și mai adastă puțin în așternuturile pustiite
făcându-și curaj să-nceapă ziua.