what was that?!




luni, 29 august 2011

Frustrările și resentimentele care ne macină viața

Motto: "Naşterea este suferinţă, decăderea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, a fi unit cu ceea ce nu este plăcut este suferinţă, a fi separat de ceea ce este plăcut este suferinţă, a nu obţine ceea ce doreşti este suferinţă. Pe scurt, toate laturile experienţei făcute în cuget si în trup, cărora agăţarea le este inerentă, sunt suferinţă." Buddha

Privind la comedia umană, obișnuiesc să mă-ntreb, destul de des, ce le macină atât de tare existența unora încât ajung să nu mai simtă nici o poftă de viață. Ce anume îi schimbă până la a ajunge de nerecunoscut de către apropiați și le provoacă  o perpetuă suferință.  Ce intervine în viața lor încât nu mai găsesc nici o bucurie în a mai trăi, mai mult, ajung să-i urască pe cei din jur și arată lumii o față obosită și acrită. Căci, aparent, nu le lipsesc mijloacele de trai, o familie, o viață decentă. Numai că ei nu se pot bucura de ceea ce au dobândit! Natura umană nu-ncetează să ne surprindă și, din păcate, astfel de oameni nu sunt deloc puțini, deși gradele de afectare pe care le trăiesc pot fi diferite ca intensitate.

Așa am ajuns la concluzia că ei sunt, probabil, chinuiți de false frustrări și de remușcări. Spun false, pentru că frustrările adevărate presupun că ai fost lipsit de niște drepturi legitime și e aproape normal să suferi, să tânjești după ele. Dar în cazul frustrărilor false, suferinzii doar își închipuie că aveau dreptul la ele, fără a li se și fi cuvenit, vreodată, de fapt. Adevărate ori nu, frustrările pot ajunge, în unele cazuri, la depresii profunde, uneori ireversibile, și cred că acolo ar trebui căutată sursa celor mai multe dintre astfel de comportamente ori afecțiuni. Din pacate, cred că nu se acordă suficientă importanță, cel puțin nu la noi, rolului frustrărilor în apariția afecțiunilor psihice și a comportamentelor deviante de care suferă din ce în ce mai mulți oameni.

Cel mai des, produc frustrări așteptările din adolescență și tinerețe care, mai niciodată, nu ajung să se realizeaze, pentru că realitatea este mai dură și mai selectivă decât își închipuie, îndeobște, tinerii. De cele mai multe ori, nu capeți nici perechea pe care ți-ai dori-o, nici genul de copii la care ai visat, nici statutul social la care ai râvnit, nici bogăția ce pare firească și subânțeleasă, nici puterea care-i tentează pe cei mai mulți. Deși ai visat la ele; deși ai citit în cărți, ai văzut în filme că ele există și alții ajung la ele foarte ușor. Fetele fac greșeala să creadă că, dacă ești în trend și la modă, îl poți întâlni pe milionarul tânăr și frumos care să-ți ofere toate astea! Băieții pot fi  convinși că, la început de viață,  poți trage lozul cel mare care îți poate asigura tot.  Puțin sunt cei care văd în tenacitate și consecvență evoluția. Dar, cum spuneam mai sus, realitatea se dovedește foarte dură cu cei mai mulți, în urma ciocnirilor dintre vise și realitate apărând frustrările. Uneori, ele se conturează, cum am mai spus, în afecțiuni psihice. Alteori, la indivizii mai puternici, ele evoluează spre resentimente și invidie.

Resentimentele conduc la o ostilitate mascată, reținută, ori de-a dreptul evidentă față de cei care, cu viața lor, au reușit mai multe decât tine. Ostilitate care se reflectă în atât de românescul ”să moară și capra vecinului”, pentru că fericirea semenilor devine greu de suportat și de digerat. Se poate scrie o poveste întreagă despre ce nu le pot ierta oamenii semenilor lor, indiferent cât de apropiați le sunt și de firele sociale care îi leagă de aceștia. Unii nu le pot ierta altora existența însăși, pentru că ea este termenul de comparație pentru cea pe care-o duc ei. Alții, nu le pot ierta succesele, fie că sunt ele sociale, profesionale, materiale. Nu pot ierta nici cultura, inteligența, șansa și perseverența, chiar dacă cele din urmă depind  numai și numai de individ. Pentr-un resentimentar, tot ceea ce au dobândit alții pare nemeritat și demn de ură. Caci datorită lor, a celorlalți, el nu a căpătat ceea ce merita de la viață.

Ce este cel mai trist și deține rolul cel mai important  în căpătarea frustrărilor și resentimentelor, este că oamenii aceia nu au meditat, niciodată, cu atenție asupra motivelor care i-au condus acolo. Nu sunt în stare să-și aprecieze starea și gravitatea, prin urmare nu pot să se extragă din ea. Nu și-au pus niciodată problema dacă ei au greșit undeva sau dacă ei sunt chiar vinovații pentru traiectoria pe care au urmat-o. Nu au fost în stare de efort, nu au fost dispuși spre asumare, nu au dat dovadă de nici un pic de consecvență. De regulă, astfel de oameni, nu sunt în stare să recunoscă: am greșit. Este foarte trist că se poate trăi astfel, dar remediul se află, întotdeauna, în interiorul fiecăruia. Important este să sesizăm punctul în care ne aflăm și să avem dubii, să admitem că greșeala poate fi și-a noastră, dacă nu chiar numai a noastră. Așa, ne-am mai acorda o șansă.

vineri, 26 august 2011

Oamenii care îmi plac

Motto: Omul este singura ființă care trebuie educată.” (Immanuel Kant)

Trebuie să vă mărturisesc că îmi plac foarte mult ființele, iar, dintre ele, oamenii. E un adevărat spectacol să privești echidistant și fără prejudecăți oamenii și să-i vezi trăind. Evident, nu pot să fiu atât de nepărtinitoare și să îmi placă toți, dar am învățat, de-a lungul timpului să-i accept așa cum sunt și să nu mă grăbesc  cu judecăți și etichete. Asta nu înseamnă însă că ochiul meu critic e adormit, ci doar...împins undeva mai în spate.

Sunt un om prietenos și deschis până la naivitate, extrem de repede de câștigat dacă îmi place cineva, deși nu pot să îmi fac prieteni și amici fără discriminare. Sunt lucruri pe care le caut în oamenii pe care-i întâlnesc, și le apreciez acolo unde le găsesc. De aceea voi vorbi aici despre ele, ignorându-le pe acelea care nu-mi plac.

Îmi plac oamenii deschiși, care nu-și închipuie că fiecare dintre ceilalți este un potențial adversar și dușman, fiind, prin urmare,  tot timpul în gardă. Îmi plac oamenii sinceri care nu se mint nici pe ei, dar nici pe ceilalți și care emană încredere prin fiecare por. Îmi mai plac oamenii modești, care știu bine cine sunt, fără a face caz de asta, și fără a se crede unșii lui Dumnezeu pe pământ. Îmi plac oamenii veseli, fără inhibiții, care râd și-i fac și pe ceilalți să râdă, menținând, prin veselia lor, echilibrul tuturor. Îmi plac oamenii care au simțul umorului și zăresc ridicolul situațiilor înainte de a o face și ceilalți, detensionând, prin umorul pe care-l dovedesc, situații care se pot transforma în conflicte.

Îmi plac oamenii care nu se iau prea în serios și care se pot îndoi de ei, căci asta înseamnă că se consideră perfectibili și pot fi foarte flexibili. Ei nu se îmbată în propria lor glorie și sunt atenți  la ceilalți pentru a-și verifica atitudinea. Îmi plac oamenii moderați și care gândesc de mai multe ori înainte de a lua o decizie, în așa fel încât decizia lor să nu afecteze negativ pe nimeni. Ei pot veni în întâmpinarea ideilor celorlalți, chiar le pot îmbrățișa ideile, dacă acestea sunt fondate. Îmi plac și oamenii reflexivi, mai ales când rodul reflexivității lor se poate revărsa și asupra celorlalți. Pot să recunosc aici că sunt o snoabă și că-mi plac oamenii deștepți, dar că, deșteptăciunea fără toate celelalte atribute pomenite mai sus mă pierde repede, căci îmi dau seama că aceea e, mai degrabă, găunoșenie.

Îmi plac oamenii atenți cu ceilalți și deschiși și nevoilor altora. Dacă ei reușesc să evite a le face altora cea ce lor înșiși nu le place, au deja căpătat marele meu respect. Îmi plac oamenii care nu-și maschează emoțiile și-mi plac oamenii care ard pentru pasiunile lor cu flacără mare. Îmi plac oamenii care reușesc să se dedice altora fără a avea în asta interese ascunse, ci doar o mare dorință de a ajuta.  Ei se împărtășesc pe ei  înșiși cu ușurința cu care respiră, iar asta-i face fericiți. Îmi mai plac oamenii cinstiți, corecți și imparțiali, dar care păstrează, în tot ce fac, simțul măsurii și al umorului.

Mai sunt multe alte lucruri pe care le admir la oameni, dar, în esență, asta este ceea ce caut eu la alții. Iar asta este și ceea ce încerc eu să fiu. De fapt, am încercat să fac aici un exercițiu de admirație pentru calitățile umane.

joi, 25 august 2011

Echilibrul pe care cu toții ni-l dorim

Motto: "O coardă prea întinsă se rupe, o coardă prea slabă nu vibrează aşa cum trebuie." Aristotel

Meditam deunăzi la încercările vieții și la ce-i poate determina pe oameni să cadă în depresii teribile, fără ca, aparent, căderile lor să aibă un motiv evident. Și n-am găsit altă explicație decât cea a inabilității  lor de a-și afla linia de echilibru călăuzitoare.

Moderație, echilibru, măsură - toate se condiționează una pe alta și, descoperind-o pe una, le dobândești și pe celelalte. Putem să alăturăm celor trei chiar și fericirea, pentru că și ea își are originea în echilibrul de care ne dovedim capabili. A ști cine ești, ce poți, cât  și ce îți trebuie, până unde să mergi, cât să dai și cât să aștepți, asta zic eu că înseamnă echilibrul pe care toți ni-l dorim. Există mai multe forme ale echilibrului, dar, în esență, echilibrul este de un singur fel: acela care te face să te simți întreg și să nu mai ai nevoie de nimic care să te completeze.

Echilibrul este, în primul rând, o chestiune de sănătate psihică, de asumare, de îndrăzneală și de curaj. E o pliere la pilda Slăbănogului căruia  Iisus i-a ordonat: ”Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” De bună seamă, credința lui l-a vindecat pe acela, dar acesta este un exemplu că resursele pentru echilibru le descoperim în interiorul nostru, dacă știm să le căutăm cu perseverență și încredere. Nimeni din exterior nu poate construi pentru noi echilibrul de care avem nevoie, ori, dacă intermedierea lui depinde de alții, ajutorul altora nu poate constitui decât un echilibru precar pe care nu reușim să-l întreținem, neștiind cum.

Cultura contemporană promovează agresiv și deșănțat un tip de comportament social  și de autoapreciere care nu păstrează deloc proporțiile între înzestrarea de la natură a fiecăruia,  capacități, scopuri și  idealuri. În numele corectitudinii politice, se încurajează impostura, călcatul pe cadavre pentru a-ți atinge scopurile,  credința că tu ești cel mai important, totul ți se cuvine, totul îți este permis și dacă vrei, poți totul.  Iar aceasta este posibil fără minime nuanțări între indivizi, fără a ține cont că,  nicăieri în lumea  animală, vegetală  ori minerală, nu există egalitate de la natură.Cum cel mai ușor ne este să cădem în capcana laudelor, normal că nu stăm la îndoială în ceea ce privește faptul că merităm tot ceea ce ni se promite.

 Tragedia începe atunci când nu ajungem să  trăim ce ni s-a promis, căci noi am înregistrat mirajul unei vieți pline cu de toate ca pe un angajament, eventual, al destinului, față de noi. Neîndoindu-ne niciodată despre cine suntem și ce putem, începând din tinerețe, târâm după noi frustrări, nemulțumiri și  înverșunare, așteptăm ocazii care nu se mai ivesc, acumulăm ranchiune pentru reușitele altora,  căutăm vinovați pentru viața noastră nereușită. Și ne pierdem bruma de echilibru pe care o avem de la natură. Alergăm bezmetic spre disperare și depresii,  căutăm vinovați pentru nereușitele noastre, în loc să ne oprim, să deschidem larg ochiul interior și să încercăm să aflăm cine suntem și ce putem; să vedem care ne sunt limitele și ce putem face între aceste limite. Nu ne stau la îndemână căderea pe gânduri,  autoanaliza, despicarea firului în patru și căutarea sursei răului. Nu ne stă deloc la îndemână asumarea vieții noastre așa cum este ea. Neștiindu-le pe acestea, nu știm nici ce se poate repara.

Cum putem căpăta echilibrul, atunci? În primul rând, activându-ne ochiul autocritic și fiind mai duri cu noi, tocmai că pe noi ne iubim cel mai tare. Și, pentru că ne iubim, nu înseamnă să fim și iertători cu noi. Depistând unde, când și cât am greșit și întorcându-ne, dacă mai putem, să reparăm ce se mai poate repara. Îndrăznind, de fiecare dată când considerăm necesar, s-o luăm de la capăt și să nu lăsăm lucrurile neterminate.  Acceptând că există și lucruri pe care nu le vom putea face niciodată, pentru că nu suntem dotați pentru asta și învățând să renunțăm la timp. Punând în ordine ceea ce este în dezordine în viața noastră, fiindcă, altfel, nu ne vom căpăta mulțumirea.  Încercând să detensionăm toate situațiile încordate care nu ne pot conduce la nimic bun nici pentru noi, nici pentru ceilalți. Încercând să ne aflăm limitele și să vedem cum ne simțim în acel loc.  Toatea acestea se fac meditând, acceptând, admițând, recunoscând, renunțând, îndrăznind. Dacă punctul final este unul în care ne recunoaștem, fără regrete, acela înseamnă că este echilibrul. Zic și eu...!



sâmbătă, 13 august 2011

Trecută-i vara...

Motto: "Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri."
(Mihai Eminescu)

Vara e pe trecute și, cu fiecare zi care se duce din ea, simt apropierea toamnei tot mai acut. În fiecare an aștept venirea ei plină de speranțe și de bucurie și aștept, de la fiecare dintre veri, să-mi aducă tot ceea ce nu mi-au adus celelalte. Probabil că fiecare își trăiește propriile neîmpliniri mai mici ori mai mari, prin urmare și eu, și aștept ca vara să fie cea care să -mi completeze golurile.

Pentru mine, vara este acel anotimp când nu mai suntem ai serviciului și ai căminului, care ne lasă răgaz si pentru noi, punându-ne în contact cu prietenii pe care nu i-am mai văzut din lipsă  de timp, ne face să visăm și ne conduce în locuri pe care nu le-am văzut niciodata, ne scoate afară din casă și ne îndeamnă să privim spre cer; vara este cea care ne aduce aminte că suntem tineri, ori, cel puțin, ne face să ne simțim ca și când am fi. Lumina soarelui ne însorește și pe dinăuntru, ne alungă depresiile și încearcă să ne schimbe perspectivele, uneori chiar reușind asta.

Iunie ne face exuberanți și ne silește la planuri. Începem să ne gândim  la liberate, la mare, la lungi plimbari, la adăstatul seara la terase împreună cu prietenii, ori doar cu amicii, oricum, suntem plin  de curaj  pentru vara care începe. Iulie ne face să numărăm zilele rămase și să facem provizii și bagaje; de regulă, iulie trece pe nesimțite. August ne strânge puțin inima, căci ne amintește de toamna cu toate grijile și cheltuielile ei; ne mai amintește de întoarcerea la serviciu, de un lung an de rutină, de obtuzitatea șefilor, de o muncă pe care unii dintre noi o facem fără vocație și tragere de inimă. 

Așa se face că luăm în bagajele  de concediu toate aceste griji cu noi și, stând întinși pe plajă,  ori în iarbă, cu vântul care ne aromește nările cu miros de iod și de sare, ori cu miros de brad, mai răscolim din când în când prin  ele. Și ne gândim că, totuși, toamna e departe, iar noi de-abia suntem în concediu. Dar, cu cât zilele se scurtează mai tare, cu atât devenim mai gânditori, deși mai avem încă de petrecut din vară.

N-aș ști să explic de ce, dar e ceva vreme de când, în mintea mea, se produc niște analogii referitoare la vârstele biologice și anotimpuri. Senzațiile trăite de-a lungul timpului m-au făcut să mă gândesc la primăvară ca la copilărie, la vară, ca la tinerețe, la toamnă, ca la maturitate și la iarnă, ca la bătrânețe. Și să asociez  vara cu  anotimpul înfloririlor și  al "de ce-urilor", iar toamna cu timpul coacerii și culesului, dar și al "pentru că-urilor".  Ambele mi-aduc însă aminte de "fugit irreparabile tempus" și de unicul sens de curgere, și că celor două nu le urmează decât gheața iernii căreia, oricum a-i lua-o, nu-i găsești nimic frumos.  Dacă e vorba despre ce aș prefera,  speranței și nesiguranței trăite în tinerețe și "de ce-urilor" rămase fără răspuns, sunt de multe ori tentată să le opun nostalgiile și certitudinile toamnei și "pentru că-urile" la care mi-a răspuns, deja, viața. 

Prin urmare, în concediu fiind, înainte de a pleca spre mare, n-am putut decât să reiau aceste ganduri și să mă  gândesc că trecută-i vara...

vineri, 5 august 2011

Cum devine cu "a-ți pune ordine în viață"

Motto: "Cu mâine zilele-ţi adaogi,/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi." (Mihai Eminescu)
 
La sfârșitul săptămânii trecute un prieten m-a facut geloasă dezvăluindu-mi planurile lui de week-end: printre altele, planuia să-și facă ordine în viață! Wow, mă gândesc, uite ce motivat e,  se cunoaște că e mai tânăr și că e bărbat, bravo lui și vai mie, eu de mult nu m-am mai gândit la asta. Eu, ca femeie, probabil că nu posed tenacitatea și consecvența necesare, m-am mai gândit. Drept pentru care m-au cuprins frământările, încercând și eu ceea ce lui părea mai mult ca sigur c-o să-i iasă.

Evident că a-nceput pentru mine o săptămână nouă, cu aceeași dezordine în viața  ca întotdeauna, dar cu gândurile tot acolo.  Iar într-o seară, încercând să adorm, mi s-a aprins un beculeț și mi-am zis chiar așa: "a-ți propune să-ți pui ordine în viață, e ca și când ți-ai  propune ca de mâine să comanzi un cer mai senin!" Și mi s-a părut că am și rezolvat problema, cel puțin pentru frământările mele, căci apoi am putut să-mi dau seama că viața nu poate fi pusă în ordine, cu adevărat, niciodată. Nu vom găsi nici puterea și nici voința necesare, fiindcă niciodată nu ajungem să știm cine pe cine determină, cine pe cine plănuiește, până unde suntem capabili să intervenim și să ne dirijăm viața. Și, mai ales, dacă e treaba noastră să facem asta!

Întotdeauna se va găsi un "de mâine" pe care să lăsăm lucrurile de făcut, întotdeauna vom găsi pentru noi înțelegerea necesară, prin urmare și scuzele. Dar și admițând că există oameni hotărâți să-și schimbe viața și încep prin a-și alcătui o listă de priorități, cât or să se țină de ea?  Putem să fim atât de consecvenți încât să nu ne abatem de la lista aia, ori putem să nu ne răzgândim? Dacă ne ținem strict de lista pe care ne-o facem,  suntem noi oameni, ori roboți? Și de unde putem să fim siguri că, eliminând arbitrarul din viața noastră, alegem ce e mai bine pentru noi? De fapt, trăim noi viața, ori ea ne trăiește pe noi?! Ne facem noi planurile, ori planurile noastre sunt deja făcute, iar noi nu trebuie decât să le urmăm?!

Acum, ce să zic, n-am trăit niciodată de azi pe mâine, dar planuri, cu adevărat, nu cred c-am fost vreodată în stare să urmez. De fiecare dată când m-am simțit constrânsă m-am trezit, mai degrabă, cu o atitudine de genul  "get out of my back", decât de conformare, iar asta nu mi-a trecut odată cu vârsta. Dar am dat vieții mele suficiență larghețe și spontaneitate încât și întâmplarea să-și demonstreze importanța ei. Fără să cred că le știu pe toate, eu cred că e bine să aflăm cine suntem, ce putem și cam ce am vrea, dar să lăsăm viața să ne conducă unde merităm și unde trebuie. Fiindcă niciodată nu vom ști, ajunși  la o intersecție de drumuri, dacă drumul  spre dreapta ne e mai favorabil decât cel spre stânga. Dacă nu facem abuz de opțiunile noastre în detrimentul nostru. Dacă, decât să trăiești regrete, nu e mai bine să trăiești nostalgii.

joi, 4 august 2011

Vorbăria goală a remuşcării

Motto: " Am lasat în urma atîtea mari si greseli/ încît ma întreb, de ce trebuiau toate acestea?/ De ce ne trebuiau remuscari pentru a învata sa iubim? De ce trebuiau toate acestea, de ce?/ Da, trebuiau./ Trebuiau, poate./ Trebuia poate sa fim mai întîi vinovati/ pentru a învata sa iubim." (Octavian Paler)

Remușcare, regret, căință, părere de rău: multe fațete ale aceluiași sentiment născute din senzația de vină ce ne apasă când știm că nu am procedat cum trebuie,  legat de oameni și situații date. Sunt sentimente apăsătoare și recurente care nu pot fi alungate și care ne pot schimba existența celor care trăim o relație specială cu propria noastră conștiintă.

"Căințele cele de apoi întru nemica sunt" spunea Miron Costin și e cam tot ce mi-a rămas întipărit în minte din studierea cronicarilor români la începutul liceului; căci nimic nu mi s-a mai părut important, după aceea, din scrierile tuturor cronicarilor la un loc, decât  această constatare. Dar, fie numai și pentru atât, orele acelea n-au trecut degeaba, dacă mi-au dat de gândit pentru o viață în atitudinea mea față de ceilalți.  Căci o axă grozavă pot da unui tânăr la început de viață aceste vorbe calde, părintești, prea puțin judecătoare, dar atât de pilduitoare! Gândește-te la consecințe înainte de a face răul, spun ele, căci, după aceea, nimic nu mai poate fi îndreptat. Răul făcut, făcut rămâne, remușcarea ulterioară nu valorează mai mult decât ceapa degerată.

Prin urmare, tot ceea ce facem ulterior săvârșirii răului nu mai poate îndrepta răul făcut. Iar răul îl putem săvărși cuvântând ori făptuind, din neștiintă, ori cu rea credință. Deși nu pare, cuvântul poate răni mai tare decât fapta, căci o mie de justificări ulterioare nu-l mai pot convinge pe cel pe care l-am rănit că nu credem despre el ceea ce am afirmat cu ușurință și fără să cântărim consecințele. Cuvântul rostit prostește se întipărește în memoria celui rănit   și poate poate săpa adânc la baza personalității lui. Toate argumentele și dezvinovățirile ulterioare chiar nu mai înseamnă nimic, barierele au fost trasate, ruptura s-a produs și toate peticele și ața din lume n-o mai pot restaura. Cu cât vorbim mai mult despre păreri de rău, cu atât ne afundăm mai tare în înstrăinare.

Înainte să judecăm pe cineva, să cântărim; înainte de a jigni pe cineva, să cântărim de asemenea; înainte să luăm atitudine, să ne gândim dacă noi suntem cei în drept pentru atitudine. Și dacă aceea e atitudinea potrivită. Să cântărim mai întâi dacă toate pornirile noastre vindicative și jignitoare nu pornesc din intoleranță și să încercăm să ne-o înfrânăm; să ne închipuim pe noi în locul celui care este ținta răzbunării noastre și să judecăm dacă merită; apoi să ne gândim dacă putem viețui cu remușcarea și cu sentimentele de vină de după și să vedem dacă le putem îndura.Chiar dacă toleranța nu înseamnă iubire, ea înseamnă bună alăturare și deschidere spre dialog. Înseamnă că distanța dintre tine și celălalt nu devine de nestrăbătut și că orice soluție este posibilă.

Există o singură rețetă a ținerii la distanță a remușcărilor, ea aflându-se la îndemâna tuturor: moderația. Moderația în atitudine, moderația în vorbire, moderația în emoții. Pentru adolescenți, asta este imposibil; pentru tineri și colerici asta este foarte greu. Dar pentru cei care nu se înscriu acolo pot să spun  doar: cine are urechi de auzit... Și uite cum, din nou, reușesc să fiu un fel de mătușă...sfătoasă. Uneori, însă, și mătușile își au rolul lor...


miercuri, 3 august 2011

Uitarea

Motto:  "Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea " (Gabriel Garcia Marquez)

Memoriei noastre afective uitarea îi este opțiune necesară și igienică. Ca prietenă a omului cea mai constantă și cea mai de încredere,   însoțindu-ne între naștere și  moarte, ea curăță tot ceea ce nu ne mai convine și nu ne mai place din existența noastră trecută, dureroasă ori rușinoasă  și, la toate poticnirile  existențiale, ne ofera mâna de ajutor de care avem nevoie pentru  a continua drumul. 

Întâmpinăm adeseori momente de mare cumpănă pentru noi și cei dragi nouă în care emoțiile ne copleșesc. Nu înțelegem ce ni se întâmplă, de ce tocmai nouă, cum de este posibil. Suntem la pământ emoțional,  reacționăm apocaliptic și ne gândim că nu ne vom reveni niciodată și nu vom putea să supraviețuim bulversantului eveniment.  Dar uitarea are grijă ca durerea să ni se estompeze, emoțiile să ni se lustruiască, iar viața să meargă mai departe, așa cum soarele răsare în fiecare zi. Caci  ființele sociale care suntem îngropăm în adâncurile memoriei noastre  amintirile neplăcute și dureroase, ne revenim și mergem mai departe!

Se spune ca "partir, c'est mourir un peu", însă nu putem spune același lucru cu privire la uitare, ea pregătindu-ne, prin mecanisme numai de ea știute, pentru noi începuturi, ținându-ne treze opțiunile. Sau, ca să-l contrazic pe Marquez, uitarea e cea care te pregătește pentru înviere, după rătăcirile în care ajungi să crezi că nu mai ești altceva decât un mort viu.

Mă gândesc acum și nu-mi pot lămuri dacă uitarea noastră este selectivă și indusă, ori este completă și spontană, dar sunt mai înclinată să cred că mintea noastră își folosește toate resursele pe care le are pentru a ne proteja ca ființe înzestrate cu rațiune. Acumulate într-o viață, nimeni n-ar suporta toate momentele de indoială, de durere, de rătăcire, de insingurare și de înstrăinare la care suntem expuși de  existența noastră socială. De aceea ne face bine să uităm și să vrem să uităm, căci numai așa putem începe să punem pietrele altei construcții. Și citeam undeva că, pentru a uita mai ușor, este bine să te gândești cât mai des și mai intens la ceea ce te supără, iar eliberarea se va produce mai ușor.

Sunt și oameni care susțin că cine uită merită să treacă din nou prin aceleași dureri și se afirmă asta mai ales cu privire la trecutul nostru politic. Dar, dacă n-am uita ce am trăit, ar însemna să târâm zi de zi  după noi  amintirile frustrărilor, nerealizărilor, neîmplinirilor și să ne îndreptăm, de bună voie, spre depresii devastatoare. E moral și sănătos să iertăm, apoi să uităm, neapărat în ordinea asta, căci, numai procedând așa, ne putem gândi la viitor, fără obsesii.  Uitarea ne ajută să ne acceptăm mai ușor și să-i acceptăm pe ceilalți mai ușor. Uitarea e înscrisă în fibra noastră ca cel mai potrivit ajutor de supraviețuire, prin urmare, iartă, uită, trăiește! Altminteri nu se poate...